“viata Pe Un Peron”, Octavian Paler- Un Altfel De Reteta
articol scris de gospodinadecriza blog gospodinadecriza.blogspot.com
Daca iti place reteta prezentata da un like pe butonul din stanga
O sorbisem in liceu. Cu pixul, incercuiam, subliniam si uitam de toate. Cum sa nu imi amintesc de Octavian Paler, cand totul se reia, ciclic? Poate ca la noi, asta inseamna perfectiune. Si, cine nu stie inca ce e “PERFECTIUNEA”, va avea ocazia sa o invete. Sub alt chip, in alta forma, cu alte haine. E si asta o provocare.
Cum sa nu imi amintesc de “Viata pe un peron”, cand vad ca incepem, unii sa asteptam trenul, in tacere, altii, zgomotos, urlind, in timp ce pe sine trece un vagon de lux. Din cand in cand, se mai deschide un geam si cineva isi scoate capul, in graba. Degeaba. Cu totii ramanem in urma, in ceata: unii tacuti, altii revoltati. Multimea din gara parasita nu se plictiseste, insa. Vagonul circula dupa un orar bine stabilit, creat special pentru oamenii care asteapta. Daca au noroc, cateodata, coboara cineva din vagon. Unii, uita ca au asteptat atat. Si, se bucura. Cei zgomotosi tipa in continuare. Pacat, nu se aude nimic. Cei plictisit, stau in continuare, tacuti, blazati. Nu le place nici zgomotul si, deja viteza vagonului parca i-a orbit. Ei, doar asteapta. Nici ei nu mai stiu ce. Poate un tren, un altul.
Cum sa nu imi amintesc din nou, de Octavian Paler, cand vad ca am ajuns, cu totii, de-a valma, in vagonul marfar? E bine pazit, iar accesul in cel de lux e interzis. Vagonul marfar e supraaglomerat si nu mai face fata. Daca vrei sa rezisti in el, trebuie sa fii orb si surd. Unii, ignora tot ce e in jur, altii se hranesc cu imagini de pe plasma unde se deruleaza imagini din vagonul de lux. Din cand in cand, trenul stationeaza si atunci seful de tren vorbeste. Din nou, toti privesc cu atentie plasma. Altii, insa, o ignora, in continuare. Ultima data, au aflat ca vagonul marfar merge prea incet si trage inapoi pe cel de lux. Pentru a nu deraia trenul si a se salva calatorii din vagonul de lux, marfarul va fi deconectat, treptat. Din nou, unii se resemneaza cu ideea, altii sar, in cautarea unei alte gari, iar altii bat, fara nici o sansa, cu pumnii in geam.
Am ales sa ma refugiez un pic pe blog, dupa o omleta facuta in graba.Automatism, pentru a face ceva. Televizorul nu il pot deschide si nici nu am curajul. Si, am promis sa fac papanasi. Si sa ii fac bine, sa nu mai explodeze pe tavan, in bucatarie, pe hol...Asta e, viata trebuie sa mearga mai departe.
Mai jos, daca nu stiati sau, daca, vreti sa recititi, am ales cateva citate din “Viata pe un peron”!
Lectura placuta.
A voastra, GDC
Incep cu “Decalogul” si, voi termina intr-o nota optimista. Poate, va va ajuta, pe multi dintre voi.
“Decalog
Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.”
“Pustiul nu iartă, nu uită şi n-are momente de slăbiciune. El e orb şi implacabil. Un călău somnolent şi necruţător care n-are nici vanitatea puterii, nici nevoia de a se spăla pe mâini ca Pillat. Te ucide ca pe o gânganie, fără să-ţi dea nicio importanţă. Pustiul nu bate cuie. El te omoară fără să te atingă, fără să te vadă şi fără să te urască. Pustiul nici nu visează, nici nu se trezeşte.”
“Omul? Nu există "omul" decât în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poţi vedea totdeauna, îl copleşesc martorii dintre care se aleg mereu şi călăii, şi victimele, pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire...”
“Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...”
“Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit... Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.”
"Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin."
“Una din prejudecăţile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat. Dar nu mă pot opri să gândesc că pretutindeni există o pădure în care se pierde o linie ferată. Pentru că mereu există un orizont dincolo de care considerăm că e normal să ajungem. Şi o mlaştină unde ne trag amintirile. Eu am imaginat gări, peroane şi am trăit aşteptările. Acesta a fost, se pare, destinul meu.”
“Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.”
