Urlete în Pustia Sebastianului
articol scris de fatduck blog reteteistete.wordpress.com
Cât mă dau eu de partizan al civilizaţiei rutiere şi de inamic al construcţiilor care de care mai elaborate ce blochează strategic în scopuri de parcare porţiuni de trotuar care e la fel de bine al meu cât şi al tău, dar peste care un neicuşor s-a gândit să se facă stăpân… În ciuda militantismului meu, acum câţiva ani, după lungi ore de tropăială în frig prin faţa Primăriei sectorului care este şi după alte ore de căciuleală la doamna Sanda (resposabila cu zona mea), m-am ajuns fericitul chiriaş cu ţidulă oficială a unui loc de parcare.
Nu spun cu câtă dragoste mi-am măturat locşorul, cu câtă grijă am trasat liniile despărţitoare… Dacă nu se termina sprayul, băgam şi o urare de bun venit din ginta “Nu parca, loc plătit” sau, şi mai bine simţita “Nu parca, tai cauciucuri!!!”. Mi-a rămas vopsea doar pentru a-mi scrie mic numărul pe o bordură tot timpul umbrită, dacă nu de vegetaţie, atunci de gunoaie şi javre comunitare (bieţii căţeluşi, în diminutivita atât de la modă).
Povestea de iubire în trei dintre mine, autoturismul proprietate personală şi locul de parcare curgea lin, ca în “Tânăr şi neliniştit”. Primul hop a fost însă într-o iarnă grea, parcă în 2007.
Ninsese extrem de mult. Maşina era înfofolită în zăpadă până la numere, iar numai de pe capotă puteai face un om de zăpadă mai înalt ca premierul nostru. La un moment dat, a trebuit să merg la cumpărături, aşa că mi-am scos toată familia (adică viitorul – cică – blogger şi consoarta) la dezgropat maşina. Neavând unelte potrivite, ne-am folosit de un făraş şi de coşul de gunoi.
Ca motivaţie şi referinţă, am folosit locul de parcare de lângă noi, curăţat lună, până la asfalt. Cam două ceasuri de tremurat, alunecat şi cărat ne-au trebuit pentru a scăpa de omătul cvasi-apocaliptic. Bucuria a fost însă mare când am plecat fără ca roţile să patineze o secundă.
Drama s-a întâmplat însă la întoarcere. Tocmai când, epuizat de muncă, dar şi de o lungă sesiune de cumpărături, mâ gândeam la o ţuică fiartă, am constatat că locul meu curăţat cu atâta trudă era ocupat. Şi nu doar el, ci şi cel de lângă. Vinovatul – că era doar unul – o caşcarabetă de Dacie şi remorca ei.
Dacia pe un loc curăţat lună, remorca pe celălalt loc curăţat lună.
Atunci, în ciuda nemărginirii albe, eu am văzut doar negru. Şi am început să urlu din toţi rărunchii, duminica la ora 12: Maşina de Ilfov!!!!!!! Băăăăă, ăla cu maşina de Ilfov!!!!!!! Maşina de Ilfooooooov!!! Ieşi, băăăăăă, cu maşina de Iiiiiiilfoooov!!!!!!!
Doamna mea, de ruşine, se făcuse mică încât mai avea puţin şi se pitea într-o plăsuţă de la Kenvelo. Dar eu, nici chip să mă potolesc. După vreo zece minute de urlat şi de bătut cu pumnii în rabla de Dacie (mda, eu chiar credeam că aproape-căruţa ar fi putut avea alarmă), apare un vecin. Stă el ce stă, se amuză de urletele mele, apoi îmi aruncă în timp ce patina spre treburile lui:
- Vezi că maşina e de Ialomiţa!
Mda. IL = Ialomiţa, nu Ilfov, cum crezusem eu.
S-o iau de la capăt, cu alt repertoriu, parcă nu-mi venea. Aşa că am tras remorca de pe locul vecinului în spatele caşcarabetei impostoare, am proptit-o bine într-un morman de zăpadă şi i-am ridicat şi stergătoarele. Caşcarabetei, nu remorcii.
