Ştefana Velisar Teodoreanu
articol scris de midori blog midoris.wordpress.com
Înainte să-mi povestească Irene despre cartea recuperata dintr-un dulap vechi al bunicilor, nu ştiam nimic despre femeia care i-a fost soaţă lui Ionel Teodoreanu. Citisem Medelenii, desigur, şi În casa bunicilor, şi-mi plăcea mult de el, dar habar n-aveam că şi soţia lui a fost scriitoare. La şcoală nu pomenise nimeni de ea, iar eu sînt un consumator moderat de literatură – citesc de plăcere şi fără miză, iar criteriile după care-mi aleg cărţile se tot schimbă.
Aşa că a durat o vreme până să încep să citesc de-a binelea “Acasă“. Acum, că am terminat-o, pot să zic: nu mai citisem de mult o carte care să mă emoţioneze atât de mult, să-mi spună despre locurile copilăriei, să-mi aducă personaje autentice, credibile, teribile, să povestească optimist şi senin despre vremuri teribile şi întîmplări tragice. Îmi plac Teodorenii (zic aşa pentru că stilul ei are multe în comun cu al lui, deşi parcă e mai puţin siropos), îmi place că în cărţile lor regăsesc locuri ale copilăriei văzute într-o lumină mierie, pe care o recunosc şi care mă înduioşează de fiecare dată.
Citind-o, prima oară am rîs cînd cei trei veri s-au făcut fraţi de cruce:
p. 26
„ –Ei, începem? Întrebă stîrnit Nonel.
- Nu aşa. Întîi ne căutăm un loc. Facem cerc…
- Aici, sub pomul ăsta mare, e bine? Întrebă Pia, aşezîndu-se sub un salcîm enorm, pe solzii lui galbeni căzuţi cobor lîngă trunchi.
- Ne schimbăm şi numele? Întrebă Nonel.
- Nu, protestă Pia.
- Ba da, pe jumătate. Tu eşti Pic, spuse Andrei.
- El e Nel, adăugă Pia. Şi tu? An? Drei? Dri?
- Andi, cum mi se spunea cînd eram mic.
- Noi sîntem Picnelandii! Noul trib secret, strigă Nonel. Para, supra, extrafraţi.”
M-am încîntat şi eu, pe lîngă ei, de vînătoarea de comete, m-am îngrijorat cînd au bolit, m-am infiorat de gîndurile copilăriei care se transformă în adolescenţă. S-au întîmplat multe. Dar cartea m-a cîştigat definitiv cînd cei trei au plecat în vacanţă la Cîmpurile, sat vrîncean aflat pe malul Şuşiţei, pîrîu capricios de munte în care m-am bălăcit şi eu cînd eram copilă.
Şi-acolo…. eh, acolo:
p. 213
„Bîrnă, deşi moţăia tolănit la soare, nu scăpa copiii din ochi. Cu astfel de dădace, un turc şi un cîine, se da copiilor creştere acum? Se mirau oamenii curţii. Oare-i păştea vreo primejdie? Cîte nu se scorneau şi auzeau!”
Turcul e Gello, cavaş tocmit de tatăl Piei, pitoresc şi exotic, priceput la arme şi copii. Un fel de copil mare şi el, de fapt. Pentru că uite cu ce-şi trec vacanţa năzdrăvanii:
p.220
„Satul lung cu livezi mari, casele dînd spre şosea la răsărit, privit din partea rpundului părea o singură grădină fără stăpîn. Malul înalt, rupt de puhoaiele Şuşiţei, încununat cu pometuri şi păduri, unduia îngînînd cu blîndeţe ritmul trufaş al muntelui dimpotrivă.
Din douăzeci şi patru de ceasuri şi multe zeci de cai, cine să ghicească dacă patru dintre ei lipseau vreo patru ceasuri de la păscut? Copiii luaseră obiceiul să-i răpească zilnic la plimbare.
În toiul căldurii, cînd tot românul şi-a pus capul sub o tufă răcoroasă la odihna amiezii, iar Tan’Olga se retrăgea în iatacul dumneaei, copiii se furişau prin aleea umbroasă de brazi, crezând omenirea cu ochii legaţi. La pavilion scotoceau în dosul băncilor, unde erau ascunse căpestrele, chingile şi lăicerul tăiat în trei, care le servea drept şei, le aruncau pe umărul lui Gello şi cu ajutorul lui îl baricadau pe Bîrnă acolo, luptînd să nu se lase înduioşaţi de scheunatul jalnic al bietului captiv înzestrat cu porecla de „nevasta Meşterului manole”. Spre consolare, îi lăsau lui gustarea lor de la ora patru.
[…]
În preajma apei se vedea câte o insulă de spinări de cai grămădiţi unii într-alţii ca oile, capetele ascunse lîngă copite, să-şi ţină umbră. Dibăcia era să nu-i sperii, că îndată se răzleţeau în sărituri chinuite, împiedicaţi cum erau la picioarele dinainte, zvîrlind cu cele dinapoi ca nişte măgari proşti, şi trebuia jocul amînat pe a doua zi. De aceea nu-l luau pe Bîrnă. De la oarece distanţă, Gello începea să fluiere un cîntecel albanez şi, cotind încetinel pe firul lui visător, căuta locul bun de întîlnire. Atunci zvîrlea în grămadă o bucăţică de covoraş, strîngea la iuţeală chinga peste el, dezlega nodurile funiei care-i împiedica picioarele şi, folosind clipa cînd muşchii erau încă neîncrezători în libertatea dobîndită, făcea vînt unui copil în spinarea calului, împingîndu-l spre apă. Pînă să se dezmeticească ceilalţi, altul la rînd: bir, ichi, uci, el rămînînd coada.
Treceau Şuşiţa stîrnind raze mari de stropi, ceea ce avea darul să liniştească caii, căci ţîşneau pe uscat în mers gudurat mărunţel, fuduli parcă să fi fost aleşii.
După cît erai de înfierbîntat, sau de la ce cot al apei obliceai către întunecata zidire a muntelui, îl vedeai altfel; puteai crede că-n el stă noaptea, sau că e podul altei lumi, îngropată în pămînt, sau toate furtunile închegate prin farmec şi clădite acolo. Ţi se arăta ţepos, ori catifelat, pîrlit în trandafiriu, prăfuit cu albastru, înflorit cu pufuşor alb, şi alte înfăţişări mii, căci nu era un munte ca toţi munţii această făptură uriaşă de pază aci.”
Acolo am şi eu rădăcini. Chiar dacă locurile şi oamenii s-au făcut bicisnici sub vremi, mă bucur că cineva, la un moment dat, s-a bucurat de şi a scris despre minunile de-acolo.
O hora a satului, în curtea preotului celui cu har:
p.244
„În curtea din coasta casei se perindau într-o ceaţă de aur mai multe cercuri de făpturi strălucitoare. Fiecare cerc încheiat peste altul mai mic, până la ultimul, în aria căruia ţâşneau câţiva titirezi în iţari albi, poalele roată, încondeind mărunt, din călcâie şi vârfuri iuţi, zăvorâte chenare, şi iar câte-o slovă înaltă de mirare şi laudă.
Zbura câte-o pălărie sfredelind văzduhul şi cădea înapoi pe chiotul şi pumnul stăpânului ei. Stăpâni şi-ai jocului erau. Acolo, sub tălpile lor aprige, era jarul şi comoara tinereţii. De-acolo, din inima horelor neostenit izvorau, unduiau, înfloreau ca apele, ca vânturile, ca flăcările, avântul lor răzbind val peste val, treptat potolit, ajuns către margina depărtată, domoală adiere la hora femeilor măritate. Cea mai frumoasă în felul ei. Maramele lungi, lin desprinse de umeri, aveau şi ele jocul lor, care n-atingea pământul. Culese din neguri, zăpezi şi soare, lăsau să se străvadă trupurile femeilor strâns înfăşurate în catrinţele vărgate, înfiripând laolaltă cu ele o horă albă de fluturi mari de noapte. Dacă priveai însă feţele, salbele, umerii, mândria portului, liniştea pasului, credeai că sînt împărătese în firidele de borangic.”
De încuiat în sipetul inimii. Să ne-ntoarcem în 2010.
