Plantele Aromatice (3)
Sursa Plantele aromatice (3)
articol scris de Vasile blog arta-culinara-romaneasca.blogspot.com
Daca iti place reteta prezentata da un like pe butonul din stanga
Salvia (Salvia officinalis):
Salvia (jaleş, salbie), este o plantă erbacee cu flori mici, divers colorate. Face parte din familia mentei. Este originară din regiunile mediteraneene, de unde s-a răspândit in toata Europa.
La noi în ţară este plantă de cultură, cu frunze ovale sau lanceolate, acoperite cu peri fini de culoare argintie sau cenuşie. Salvia are un miros plăcut, gust uşor amărui.
Frunzele de salvie se recoltează înainte de înflorirea plantei, în luna mai şi iunie. Se culeg la orele amiezii şi apoi se pun imediat la umbră să se usuce.
Se întrebuinţează în cantităţi mici (fiind foarte aromată) la diferite mâncăruri cu carne de porc, gâscă, raţă, viţel, vânat, la sosuri şi ceaiuri.
Schinduf (fân grecesc, molotru), este o plantă erbacee din familia leguminoaselor. Are frunze ovale asemănătoare trifoiului dar mai lungi, cu flori mici alb-gălbui. Din flori se cresc păstăi subţiri, lungi de cca 10 cm în care se găsesc seminţe de formă dreptunghiulară sau conică de culoare galben-maroniu. Seminţele măcinate sunt puternic aromate cu un gust dulce-amărui, de zahăr ars.
În România se găseşte în flora spontană mai ales în partea de sud a ţării. Ţăranii o folosesc ca nutreţ pentru vite.
Se utilizeazş frunzele proaspete sau uscate şi seminţele uscate şi măcinate, la preparate de panificaţie, la mâncăruri cu carne, salate.
Este o plantă erbacee care creşte pînă la 1-2 m înălţime. Provine din Mesopotamia (Iraq) şi India. Planta ca atare are un miros neplăcut.
Se folosesc seminţele uscate, si/sau prăjite, care au un gust pregnant de nucă. Tot din seminţe se prepară uleiul de susan.
Seminţele de susan se adaugă preparatelor de panificaţie ( ex. covrigii cu susan), diferitelor mâncăruri cu carne şi legume. Din seminţe de susan se prepară cunoscuta pastă tahini. Uleiul de susan este folosit ca aromatizant. Nu este recomandat pentru prăjeli, decât în amestec cu alt ulei.
Ştevia românească, (a nu se confunda cu stevia - rumex patientia ) este o plantă erbacee care creşte peste tot în România, pe lângă drum, pe lângă gard, pe liziera pădurilor, ogoarelor, pe lângă păşunile montane, etc. Are frunze care seamă cu ale macrişului şi au un gust dulce-acrişor. (Se pare ca face oparte din familia macrisului). Se consumă fruzele proaspete de la apariţie - aprilie, până prin septembrie, ca atare, sau în combinaţie cu alte legume.
Se adaugă la diferite salate de legume, ciorbe, sosuri.
Era foarte cunoscută înainte de 1989, găsind prin alimentare, conserve cu frunze de ştevie la discreţie.
Ştevia este bogată în potasiu, fosfor, magneziu, calciu, fier, zinc şi vitaminele C şi K.
Este o plantă perenă cu tulpina dreaptă, ramificată, cu frunze lanceolate şi flori alburii. Tarhonul creşte sub formă de tufă pînă la 60-80 cm înălţime.
Frunzele de tarhon se folosesc verzi, conservate sau uscate. Aroma cea mai pregnantă o au frunzele conservate în oţet. În pofida părerii unora, tarhonul uscat nu pierde din aromă decât foarte puţin. Trebuie păstrat în recipiemte închise ermetic. În stare uscată poate fi folosit de cei care nu suportă sarea şi oţetul.
Tulpinile după ruperea frunzelor, nu se aruncă. Se pun la uscat, iar apoi se pot folosi la condimentarea murăturilor, precum castraveţii şi gogonelele. Tarhonul are şi proprietatea de a face murăturile mai crocante.
O alta întrebuinţare a crenguţelor de tarhon, este aromarea oţetului. Se taie mărunt crenguţele proaspete şi se pun în oţet din vin de 9'. Se foloseşte la acrirea şi condimentarea ciorbelor.
O alta însuşire a tarhonului, datorita aromei puternice, poate înlocui sarea.
Ciorbele ardeleneşti de fasole sau cartofi cu afumătură şi condimentate cu tarhon, sunt renumite.
Este o plantă legumicolă care creşte pînă la 70-80 cm, de origine europeană. Are frunze mari penate, florile sunt mici de culoare albă. De la ţelină se folosec frunzele şi rădăcina. Tulpina poate fi folosită doar dacă este tânără. Altfel este tare şi cu un gust înţepător.
In Europa de vest a apărut o varietate de ţelină de la care se folosesc doar frunzele şi tulpinile.
Frunzele de ţelină se folosesc în stare proaspătă sau uscată pentru condimentarea ciorbelor, sosurilor, etc. Rădăcina se foloseşte la fel, pentru ciorbe, supe, sosuri, salate.
Vişinul turcesc sau vişinul sălbatic, este un arbore care creşte pînă la 5-6 m înălţime, dar poarte ajunge pînă la 8-10 m, originar din zona mediteraneeană, sa răspândit şi la noi în ţară, preponderent în sud, dar şi în rest, crescând pe coastele însorite.
Frunzele arborelui sunt aproape identice cu ale vişinului obişnuit. Face flori mici, albe şi frumos parfumate. Fructele de 6-8 mm diametru, au culoare vişiniu închis spre negru, sunt comestibile, dar au pulpa foarte subţire şi cu gust amar.
Se folosesc sâmburii vişinelor, care sparţi şi măcinaţi, au un gust amărui, asemănător migdalelor amare. De regulă, sâmburii sunt păstraţi întregi şi se sparg numai în momentul folosirii.
Condimentul se adaugă la diferite preparate de patiserie.
Prin macerare sau fierbere, din pulpă se poate face un suc foarte concentrat, cu gust puternic amar, care se poate folosi la aromatizarea şi colorarea unor băuturi alcoolice.
Plante aromatice (1) A-H
Plante aromatice (2) I-R >>>
Va urma >>>
