Partea Buna A Esecului
articol scris de midori blog midoris.wordpress.com
Azi dimineata am facut ochi la 7, m-am echipat, am mincat ceva si am sters-o spre Prima Evadare. Lume multa, muzica, bicle si… temuta ploaie. Asa ca maratonul n-a decurs chiar asa cum speram eu.
Am plecat in plutonul din coada, ca o incepatoare ce ma aflam. Am pedalat voiniceste, m-am bulucit cu ceilalti oameni pe bucatile inguste, am incurajat, am incurcat, am derapat. Am mers pe linga bicicleta pe ici pe colo. Am sarit cite-un santulet. M-am tras pe dreapta ca sa-mi pun fishul pe mine, daca ploaia insista sa se ia in serios. M-am mai uitat la ceas. Am trecut centura frumusel si m-am impintenat pe drumul noroios, alunecos si framintat de citeva sute de oameni, cu de doua ori mai multe sute de roti, inainte.
Si… hop! Prima cazatura. Mai sa fie, naravas teren. Si hop a doua. Mbine. Am mai mers o tira pe linga bicla. Apoi bicla s-a blocat. Si da-i, si curata noroiul de la frine. Boooon. Noroi curatat, hopa sus. Dupa doua sute de metri, fleosc, iar am cazut. Si povestea asta a inceput sa se repete din ce in ce mai des. Intre timp am scapat si de aripi: de una voluntar, cind tocmai ma prinsesem ca mai rau ma incurca. Cealalta a cedat din proprie vointa. Dupa vreo 10 cazaturi si vreo 15 opriri ca sa curat noroiul, se facuse cam ora 13.o0 si eu eram abia pe la kilometru’ 14 (din 55). Si-am hotarit, evaluind sec posibilitatile: abandon. Drept pentru care: Tunari – centura Bucurestilor – Pipera-Tunari – Doamna Ghica – si ruta spre casa. In drum am gasit o spalatorie deschisa si-am spalat bicicleta. Am plecat mai departe, calaret innoroiat din cap pina-n picioare pe tzoacla sclipind de parc-ar fi fost noua. Ploaia, insistenta in continuare. Ajuns acasa, facut dus, vazut un House, gandit.
Gandit cu draci si cu intrebarile: Da’ oare chiar nu puteam sa continuu? Raspuns probabil: ba da, dar mai mult as fi tirit / carat bicicleta in spate. Aveam sanse reale sa termin? In nici un caz in intervalul de 5 ore fixat ca limita acceptabila. Analizat mai departe factorii, constatat urmatoarele: aia care au terminat, si inca repede, au avut parte de : biciclete sensibil mai bune (sau echipare mai buna, in orice caz; macar frine pe disc, si tot ar fi fost un avantaj zdravan), teren inca nedesfundat, multa experienta anterioara.
Sint cam nemultumita de mine. Chiar daca am fost in companie numeroasa – am impresia ca-s citeva sute de alti oameni care au renuntat, mai devreme sau mai tirziu – astept cifrele oficiale. Dar tot m-am ales cu niste invataturi si-o bucata de distractie. Nu mi se-ntimpla prea des sa ajung acasa plina de noroi din cap pina-n picioare si sa ma bucur cu atita placere de un dus fierbinte. Nici sa pedalez prin padure. Ori prin ploaie. Si asta cot la cot (era sa scriu ‘colt’) cu altii care se incapatineaza sa faca acelasi lucru. In plus, acuma-s mult mai constienta de ce inseamna, calitativ, o bicla misto (si corespunzator de scumpa). Si stiu sa schimb si-o camera, daca-i nevoie.
Si, da, e frumos prin padure. Cred ca mai vreau.
Asa ca…buna treaba aceasta Prima Evadare, chiar si pentru pifani ca mine. Iar data viitoare I’ll know better.
