O Săptămână în Zakynthos (5)
articol scris de radupopovici blog reteteleluiradu.ro
Iată că a venit la rând şi ultima parte a seriei de articole dedicate insulei Zakynthos. Astăzi vă voi povesti câte ceva despre restaurantele de pe insulă. De cele mai multe ori am mâncat în Kalamaki, dar am încercat şi restaurante din Zante, Keri şi Xigia.
Spuneam în prima parte a serialului că Zakynthos mi-a plăcut cel mai puţin dintre insulele greceşti vizitate. Mâncarea a fost unul dintre factorii care m-au făcut să am această părere. Atunci când călătoresc în afara României încerc să îmbin turismul pe care l-ar face orice persoană cu preocupări normale, adică vizitez catedrale, palate, muzee, grădini etc., cu turismul culinar, dând atenţie, pe cât posibil, mâncării locale, magazinelor alimentare şi produselor alimentare tradiţionale.
De multe ori, încercând să prind doi iepuri, nu prind niciunul, căci lipsa de timp mă împiedică să mănând în alte locuri decât cele turistice. Aşa se face că am mâncat, de obicei, destul de prost în multe părţi ale lumii. În ce priveşte continentul european, căci în Asia mâncarea mi s-a părut la o calitate net superioară, cel mai bine până acum mâncasem în Grecia. Mâncarea grecească mi s-a părut mereu gustoasă, iar una dintre explicaţiile acestui fapt a fost aceea că ceea ce se găteşte în restaurantele lor este chiar mâncare de casă, gătită aşa cum o fac gospodinele şi folosind ingrediente proaspete şi de bună calitate. Nu cred, până în Zakynthos, să fi mâncat prost în vreun concediu petrecut în Grecia.
Este adevărat că gusturile mele, ca ale oricui altcuiva, se schimbă; mie îmi place să cred că ale mele evoluează, căci în ani experienţa de a găti te face, în teorie cel puţin, să ai criterii din ce în ce mai corecte de a aprecia o mâncare. Conform criteriilor mele, locurile în care am mâncat în Zakynthos nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor. Nu am mai avut, nici pe departe, acea satisfacţie simţită în alţi ani după ce am gustat preparatele greceşti.
Spuneam în episoadele trecute că în Kalamaki există o puzderie de restaurante. Mai toate prezentau un amestec de mâncare tradiţională grecească şi mâncare italienească. Pizza şi pastele, de pildă sunt atot prezente. La fel oribilul English breakfast, acea combinaţie de coşmar de iahnie de fasole cu ochiuri, bacon prăjit şi cârnaţi prăjiţi.
O figură ceva mai aparte o făcea restaurantul “Maharaja”, care combina mâncarea indiană cu cea chinezească. L-am ocolit, fiindcă nu mi s-a părut o idee bună: cele două culturi culinare sunt foarte deosebite una de alta, nu doar ca ingrediente, ci şi ca mod de a concepe un preparat şi de a-l găti; în plus, eram oricum hotărât să mănânc doar preparate locale. Este cam aiurea pentru mine să merg în Grecia şi că mănânc curry-uri şi stir-fry-uri. Nu am fost singurul, de altfel, căci “Maharaja” a fost gol mai tot timpul cât am stat noi acolo. Oamenii din fotografia de mai sus nu stau la coadă să intre în restaurant, ci s-au adunat să privească la lucru un pictor portretist.
Primul restaurant în care am mâncat, chiar în prima zi a sosirii pe insulă, a fost “Merlis”. Locul arăta bine, plăcut, simplu mobilat, destul de tipic pentru o tavernă din insule. Am comandat ceva uşor, pentru un prânz de vară foarte călduroasă, ca să intrăm în atmosferă: tzatziki şi câte un peşte la grătar.
Cum îmi ştiţi obiceiul, aveam deja în buzunar o punguţă cu fulgi de ardei iute, cumpărată chiar cu un sfert de oră înainte dintr-un supermarket numit, în mod curios, “Zeus II”. Pe “Zeus I” aveam să-l descoperim în zilele următoare în Laganas.
Cu ardei iuţi încerc să dau un pic de viaţă mâncării din restaurantele europene, ca s-o aduc cât mai spre gustul meu. Necazul a fost că fulgii aceştia de ardei iute nu erau iuţi absolut deloc; cred că şi un morcov ar fi fost mai iute. Punguţa a luat, deci, drumul gunoiului.
Spre deosebire de alte locuri (foarte multe la număr) unde am mânca tzatziki, de data aceasta mi-a fost adus decorat, destul de dubios, cu morcovi, roşii, ardei gras, măsline şi castravete. A fost gustos, dar cam prea usturoiat. Oricum, pasabil.
Peştele a fost şi el gustos şi corect gătit, suculent, dar garnitura, formată dintr-un amestec prea îmbelşugat de legume din conservă, legume fierte şi crude, plus cartofi la cuptor, nu i s-a potrivit deloc. În fine, una peste alta, prânzul nu a fost chiar rău, mulţumită peştelui şi vinegretei cu suc de lămâie şi ulei de măsline cu care l-am asezonat, dar nici de natură să ne facă să revenim la “Merlis”.
Cina am ales s-o luăm tot în Kalamaki. Am schimbat restaurantul, bineînţeles, şi am ales un loc ce ni s-a părut interesant: “Olive Tree”. Acesta avea la intrare o pereche de pietre, conform inscripţiei, vechi de 100 de ani, folosite la zdrobirea măslinelor şi transformarea lor într-o pastă, ce apoi era presată pentru a extrage din ea uleiul. Tot conform inscripţiei, “Olive Tree” era un restaurant de familie, lucru care mi-a plăcut: am eu o slăbiciune pentru afacerile de familie. Locul era frumos, cald şi plăcut decorat şi era avantajat şi de lumina unei seri frumoase.
Am mâncat, din nou, ceva simplu: peşte la grătar şi chiftele zakynthiene.
Sincer să fiu, nu prea aveam eu chef de chiftele la ora aceea, dar m-am sacrificat când am văzut că sunt trecute în meniu ca fiind făcute după o reţetă locală. În fine, singura diferenţă faţă de nişte chiftele obişnuite cu sos de roşii era faptul că se adăugase puţină brânză în sos. Oricum, preparatul a fost gustos, peştele la fel, vinul a fost rece, aşa că am încheiat seara într-un mod satisfăcător. Dacă ajungeţi vreodată în Kalamaki, “Olive Tree” pare să fie un loc ce merită să fie vizitat.
Tot în Kalamaki, dar în ziua următoare, am mâncat seara la un alt restaurant, numit “Milos”. Din nou, un loc plăcut, probabil tot o afacere de familei, căci patronul servea el însuşi la mese. Un tip vorbăreţ şi simpatic, care ne-a recomandat călduros uleiul din olivieră, afirmând că este preparat chiar de el, din măslinii familiei, bineînţeles tot din soiul Koroneiki: bun ulei, nimic de zis, plin de gust şi aromă, de culoare uşor verzuie. Mergea bine cu pâinea proaspătă.
Am comandat “tirokafteri”, un preparat tipic grecesc, de fapt o cremă din brânză feta amestecată cu oţet (sau suc de lămâie), ulei de măsline extra virgin, ardei iute (sau piper alb), oregano şi usturoi. Pasta de la “Milos” era uşor picantă şi usturoiată atât cât trebuia. Mi-a plăcut.
La felul doi am încercat un alt preparat tradiţional, “kleftiko”. Acesta este format din miel gătit lent, într-un recipient acoperit, la cuptor; preparatul final este plin de aromă. Se spune că numele provine de la “kleftis”, care înseamnă “hoţ”; conform legendei, hoţii care reuşeau să fure din turmele de oi găteau carnea cuptoare ascunse, săpate în pământ, ca să nu se vadă fumul şi să nu le fie detectată prezenţa. În Zakynthos kleftiko se serveşte cu multă brânză, astfel că devine un preparat gratinat, un fel de “saganaki”. Mi-a plăcut şi acesta, chiar dacă l-am băut cu vin alb. Era atât de cald încât simţeam că vinul roşu, pur şi simplu, nu va “intra”.
Celălalt fel comandat, din nou peşte la grătar, a repetat povestea de la “Merlis”. Garnitura ciudată de spanac cu măsline, la care se adăugau tot felul de legume crude, părea pusă cu furca în farfurie, doar pentru efect cromatic. Peştele a fost, însă, gustos.
Una peste alta, în concluzie, la “Milos” se mănâncă cel puţin decent. Nu uitaţi să cereţi să gustaţi uleiul patronului.
Un alt restaurant din Kalamaki pe care l-am călcat a fost “Zakinthi”. Îl remarcasem în serile anterioare pentru mărimea şi frumuseţea grădinii. Am intrat acolo plini de speranţă şi am fost întâmpinaţi de un ospătar cam ţâfnos, care ne-a poftit să aşteptăm vreo 3 minute, după care ne-a îndemnat să ne alegem singuri masa. Oricum, terasa era pe jumătate goală, aşa că nu am priceput de ce ne oprise; probabil ca să ştim de la început cine este şeful acolo.
Subliniez faptul că terasa este foarte frumoasă. Merită mers acolo şi doar pentru asta, căci sper că ce ni s-a înt-mplat nouă să nu fie ceva reegulat, ci doar un accident.
În sfârşit, ne-am aşezat la masă şi am comandat de mâncare. Am ales un fel de bruschetta grecească, kofte de miel cu sos de iaurt şi mentă şi un platou al pescaruluoi, format din mai multe tipuri de peşte.
Gustarea a venit destul de repede şi nu pot deloc să mă plând de ea: îmbelşugată şi gustoasă, mergea foarte bine cu vinul rece. Cum felul al doilea întârzia, ne-am apucat de povestit şi, încet-încet, am terminat carafa de vin. Trecuseră deja vreo 45 de minute de la comandă şi începusem să devenim oarecum nerăbdători, mai ales că atât peştele cât şi acele kofte s-ar fi gătit, în mod normal, foarte rapid.
Între timp, am apucat să privim cu atenţie terasa. Arăta în continuare bine, avea 35 de mese şi era deservită de 4 ospătari. Aş fi vrut să fac mai multe fotografii, dar mesele însepuseră să se ocupe şi oriunde aş fi îndreptat aparatul, aş fi dat senzaţia că fotografiam, de fapt, oamenii de la mese.
Chiar în faţa noastră se afla clădirea în care se afla bucătăria şi barul. Aveam, de fapt, o vedere perfectă asupra locului de unde pornea mâncarea spre mese. Era un fel de tejghea, unde se agita un bucătar bătrâior şi mustăcios. De fiecare dată când monta vreo masă, dădea de ştire pocnind un clopoţel ca acelea de la recepţiile hotelurilor. Din păcate pentru noi, clopoţelul era acţionat cu o frecvenţă extrem de lentă. Cred că-l auzeam doar o dată la 5-6 minute. Între timp, terasa se umpluse şi toată lumea aştepta mâncarea… care nu mai venea.
Am mai fost martorii unei întîmplări nostime, în care o chelneriţă, purtând carneţelul cu nota făcută, a alergat între 7-8 mese, întrebând cui aparţine nota. Într-un final şi-a găsit destinaţia. Povestea s-a repetat apoi vreo 15 minute mai târziu. Poate că era prima ei zi de muncă, nu ştiu ce să spun, dar chestia asta mi-a lăsat impresia unei proaste organizări.
La un moment dat, am “agăţat” cu greu unul dintre ospătari şi l-am întrebat ce se întâmplă cu comanda noastră. Ne-a zis: “Scuze, imediat, imediat“. Am rămas calmi şi i-am comandat o carafă nouă cu vin, ca să ne treacă timpul mai uşor. Am aşteptat vreo 20 de minute, dar vinul nu vroia să vină, deşi ospătarul cu pricina s-a tot învârtit pe la mesele de lângă noi, aducând scrumiere, note de plată şi lămpi cu gaz (începuse să se întunece binişor). De vinul nostru uitase.
Am hotărât să nu mă enervez şi am agăţat alt ospătar. Acesta a reuşit să revină în 5 minute cu vinul. L-am băut în tihnă, povestind, dar mâncarea tot nu a apărut. Cred că trecuseră deja vreo 90 de minute. Bun, venise timpul să mă enervez, aşa că am luat-o cu pas hotărât spre bucătărie. Acolo, la tejghea, ospătarul cel ţâfnos ţipa la bucătar, care îi răspundea cam la fel de mânios. I-am lăsat să se certe în tihnă 2 minute, după care l-am abordat pe ospătar. “Ştii că aşteptăm de o oră şi jumătate ceva care se găteşte în 10 minute?” “Ştiu, ştiu.” mi-a răspuns el. “Scuze, voi veni cu ea imediat, vă rog nu plecaţi“.
Bun. M-am întors la masă şi, mare surpriză, mâncarea a sosit cam in 5 minute. Era deja atât de întuneric, încât nu am reuşit să mai fac fotografii. Cert este însă să platoul cu peşte era foarte sărat, koftelele mele erau seci şi, în plus, sosul de iaurt nu avea nici pic de mentă.
Terasa începuse să se golească, aşa că ospătarii începuseră şi ei să se mişte mai repejor. Am primit nota de plată la doar 10 minute după ce am cerut-o, am plătit şi ne-am îndreptat spre ieşire. Ospătarul ţâfnos, acum destul de spăşit şi de umil, a venit să-şi ceară din nou scuze. Eu, încercând să înţeleg ce s-a întâmplat, l-am întrebat de cât timp lucrează acolo. “De 12 ani“, a venit răspunsul. “Nu aveţi personal destul la bucătărie? Câţi bucătari sunt?”
“Sunt cinci” mi s-a răspuns. Am rămas cu gura căscată. “Şi atunci de ce întârziaţi cu mâncarea?” Am primit un răspuns care m-a lăsat mască: “A fost lume multă, s-a umplut terasa, şi la noi totul se găteşte pe loc, afară de kleftiko şi altele asemenea.”
Ştiu foarte bine câtă mâncare pot scoate 5 bucătari dacă sunt bine organizaţi. În cinci minute cel puţin 3 mese, căci degeaba încerca să mă aburească ospătarul; tzatziki, icrele, pastele de brânză etc. se fac câte o găleată odată, nici vorbă să se prepare pe loc; preparatele cu sos sunt gata de dimineaţă, la servire doar se încing, iar meniul restaurantului conţinea cel mult 20 de preparate, toate simple şi rapid de gătit, adică kofte, peşte, fructe de mare, pui la grătar şi altele asemenea.
Dacă ai 5 bucătari şi doar 140 de oameni capacitate maximă, şi ăştia venind în tranşe de 10-15, o întârziere de 90 de minute este inacceptabilă. Am îndrăznit să întreb din nou: “Ce faceţi în plin sezon? Atunci se vor umple mesele în permanenţă.” Răspunsul a fost, din nou, uimitor: “Noi nu ne dorim să avem plin aici, doar aşa, mai pe jumătate.”
Dacă eu aş fi fost patronul de la “Zakynthi”, l-aş fi dat afară pe loc. Carevasăzică, pentru un maxim de 140 de clienţi am 5 bucătari, 4 ospătari şi, probabil, alte 2-3 persoane la spălat vasele şi un barman, iar personalul preferă să nu fie terasa plină, ca să muncească mai puţin. După 12 ani de muncă în acelaşi loc, ţâfnosul nu reuşise încă să-şi organizeze nici măcar cechipa sa de ospătari. Probabil de aceea fusese aşa greţos cu noi la început: el nu avea nevoie de clienţi.
Vă voi povesti, în final, de prânzul luat la restaurantul “Nereus” din Xigia. În acea zi era foarte cald, noi eram pe drum de câteva ore, iar terasa de acolo era primitoare şi, lucru important, răcoroasă. Restaurantul, tot o afacere de familie, avea o ofertă interesantă. Mi-au atras atenţia o brânză preparată în stil tradiţional zakynthian, tzatziki (de, vroiam ceva răcoros), pâine cu usturoi, un stiffado de mistreţ şi o musaca mixtă, cu cartofi, vinete şi dovlecei.
Am întrebat patroana cum este brânza zakynthiana şi mi-a răspuns că este o feta de capră, marinată în ulei de măsline, cu usturoi şi oregano. Suna tentant şi mă aşteptam la o brânză relativ sărată, grasă (atât de la laptele de capră cât şi de la uleiul de măsline), cu o plăcută aromă de oregano şi usturoi. Nici vorbă. Mi s-a adus o bucată de brânză buretoasă, fără pic de aromă şi gust. Nu exagerez când spun că poate concura la titlul de cea mai proastă brânză pe care am pus gura vreodată. Am încercat eu s-o dreg cu ulei, cu piper, cu sare şi cu tot ce mai aveam la îndemână, dar în zadar. Nu s-a putut mânca.
Pâinea cu usturoi s-a dovedit a fi o imitaţie nereuşită şi sărăcăcioasă de bruschetta (mult sub cea mâncată la “Zakynthi”), tzatziki-ul era într-o cantitate infimă, de parcă fusese râcâit cu lingura de pe fundul vreunui borcan.
Stifado era gustos, dar bucăţile de carne, destul de grase ele însele (mistreţii o duc bine în Zakynthos, se pare) pluteau într-un sos gras provenind de la un adaus neparcimonios de ulei de măsline. Îmi place mult uleiul de măsline, dar grecii chiar exagerează uneori.
Musacaua – servită în mod “inspirat” alături de alţi cartofi, de data asta prăjiţi, şi de alţi dovlecei, gătiţi la grătar – nu m-a dat pe spate, mai ales din cauza texturii. Gustul era OK, dar toate componentele sale erau uniform de (foarte) moi, sau, mai curând, fleşcăite; şi musacaua, la rândul ei, mustea de ulei.
Cum lăsasem destul din mâncare în farfurie, patroana a încercat să mai dreagă impresia aducând un desert din partea casei. Recunosc, nu prea m-am prins ce mi-a adus. Era o cremă de brânză, cu gelatină şi aromă de vanilie, presărată cu scorţişoară şi stropită cu caramel, aşezată peste un blat cu gust şi aspect de colivă. Teoretic, combinaţia nu ar fi trebuit să aibă nimic rău, dar a fost ceva acolo care m-a deranjat, aşa că doar am gustat din ea.
Câteva ore mai târziu, după ce am ajuns în Kalamaki, la hotel, mi s-a făcut rău şi… ce s-o mai scald, am vomitat. Nu mai făcusem aşa ceva de peste 40 de ani şi chiar credeam că am pierdut acest reflex, dar în final a fost bine că l-am păstrat; am reuşit astfel să trec hopul. Nu vreau să dau cu piatra în bucătăria de la “Nereus”, poate a fost de vină căldura excesivă şi nu mâncarea, dar în mod clar bucatele grase şi neapetisante de acolo nu mi-au căzut bine. Deci, din punctul meu de vedere, un loc de evitat.
Sigur, am mai mâncat şi în alte locuri în insulă, dar au fost mese fără istoric. Impresia generală cu care am plecat nu a fost deloc strălucită, nici în ceea ce priveşte bucatele, şi nici serviciile. Sigur, la câte restaurante există în Grecia, cred că un sfert din populaţie este formată din bucătari şi ospătari, aşa că este inevitabil ca serviciile să mai şi şchioapete.
Am comandat special, ori de câte ori am avut ocazia, preparate pe care le-am implementat şi eu, împreună cu Costel Clipescu, la restaurantul “Casa cu Tei” din Craiova. Mă refer la tzatziki, hummus, kofte cu sos de iaurt şi mentă, rasol de miel la cuptor, cartofi cu rozmarin, cartofi prăjiţi, legume la grătar, salată grecească, peşte la grătar, creveţi cu sos picant şi altele. Toate, dar absolut toate, au fost mai prost gătite şi mai neglijent montate.
Sunt convins acum că grecii, în zonele turistice, adică acolo unde restaurantele abundă şi oferta este foarte bogată, nu se aşteaptă ca un turist să le calce pragul mai mult de 1-2 ori; de aceea nici nu se străduiesc să “presteze” bine. Peste tot m-a surprins asocierea proastă dintre preparate şi garnituri, prezentarea sărăcăcioasă şi neinspirată (nu am primit nici măcar o frunzuliţă de busuioc ca decor sau o tocătură de pătrunjel presărată deasupra mâncării), serviciile neglijente şi lente. Rareori am avut parte de personal zâmbitor şi eficient.
Dacă ceea ce am întâlnit în Zakynthos se regăseşte la nivelul întregii ţări, atunci vă asigur că, în ce priveşte restaurantele, serviciile şi preţurile sunt mai bune în România. Ba chiar, pot afirma că am mâncat în Bucureşti şi Craiova bucate greceşti mult mai bine gătite decât în Grecia.
Încheiere:
Aici se termină seria despre cele 7 zile petrecute în Zakynthos. Desigur, povestea mea este subiectivă şi incompletă, dar relatează cât se poate de corect ceea ce mi s-a întâmplat mie şi cum am reacţionat eu la cele întâmplate. Sunt convins că mulţi alţii care au fost acolo în aceeaşi perioadă cu mine au o versiune diferită.
Nu regret că am fost în Zakynthos, dar nici nu m-aş întoarce acolo prea curând. Poate peste vreo 10 ani, căci acum există o mică nepotrivire de caracter între mine şi această insulă. Dacă mă mai schimb eu, sau dacă se mai schimbă unele lucruri pe acolo, este posibil ca în viitor să ne înţelegem chiar bine. Până atunci…
Concluzie:
Dacă vreţi să vedeţi peisaje frumoase şi dacă vă doriţi doar să faceţi plajă şi să vă distraţi în baruri şi discoteci, atunci Zakynthos este un loc ce vi se potriveşte.
Dacă doriţi să găsiţi restaurante bune, să vizitaţi fabrici de ulei, crame, stâne şi magazine alimentare, 2-3 zile vă vor fi de ajuns dacă aveţi norocul să găsiţi ceea ce căutaţi. Eu nu prea am reuşit.
Dacă doriţi să vedeţi castele, biserici, fortăreţe, muzee, atunci căutaţi altă destinaţie.
Orice aţi dori să faceţi, ţineţi minte că acolo ţânţarii sunt o forţă care nu trebuie neglijată.
