O Săptămână în Zakynthos (1)
articol scris de radupopovici blog reteteleluiradu.ro
Nu pot sa spun, cu mâna pe inimă, că nu mi-a plăcut în Zakynthos; pot însă afirma, cu toată puterea, că mi-a plăcut mai puţin decât în toate celelalte insule greceşti în care am fost. Adică decât în Creta (preferata mea, de departe), Rhodos, Corfu, Kos, Santorini etc.
Am câţiva prieteni care mi-au recomandat călduros Zakynthos, spunându-mi că este cea mai spectaculoasă insulă. Nu pot să-i bănuiesc de neştiinţă, căci toţi au călătorit în Grecia cam peste tot unde am fost şi eu. Desigur, aprecierea lor, ca şi a mea, este subiectivă. Contează locul unde ajungi, perioada, starea de spirit etc. Aş zice, contează felul în care creierul tău este “setat” pentru vacanţă. Mai mult, sunt importante şi aşteptările pe care le ai. Dacă ceva ţi-a fost lăudat foarte mult, ai tendinţa de a încerca să simţi ce a simţit povestitorul şi de a-i copia senzaţiile, doar că, de multe ori, realitatea percepută de tine contrazice aşteptările.
Recunosc faptul că “setarea” mea nu a fost corespunzătoare. Ca niciodată (cel puţin când a fost vorba despre Grecia), am luat biletele în fugă, am ales locul la recomandarea prietenilor, fără ca vreunul dintre noi să aibă timpul necesar unei documentări. Nu eram deloc intraţi în atmosferă. Mintea mea, de pildă, nu era liberă, ci măcina gânduri legate de proiectele pe care le am în dezvoltare şi, în plus, nu am ales nici cea mai nimerită perioadă şi nici cel mai bun loc. Mai mult, a şi trebuit să lucrez, destul de intens, aproape o zi întreagă, căci am avut o predare urgentă, legată de un proiect important.
Am venit acasă, deci, cu impresii amestecate, dar nu dau vina în totalitate pe insulă. Au fost în această săptămână destule lucruri care mi-au plăcut, multe care mi-au displăcut şi vreo două-trei care m-au enervat teribil.
Vă voi povesti, în câteva episoade, cum am perceput eu Zakynthos şi ce lucruri legate de cultura culinară a insulei am putut surprinde.
Insula
Zakynthos nu este o insulă mare, dar nici nu se numără printre cele mici ale Greciei. Această ţară a fost binecuvântată cu 2-3000 de insule, iar eu mi-a propus ca până mor să merg în cât mai multe dintre ele, aşa că am dat peste insuliţe foarte mici (cum este Chrissy, de pildă), sau foarte mari (cum este Creta).
Zakynthos este de dimensiune medie, aş zice, şi are o istorie bogată şi mai interesantă decât multe filme sau cărţi de aventuri. Are însă şi ghinionul de a se găsi într-o zonă în care cutremurele îşi cam fac de cap; aşa se face că oraşul Zakinthos (sau Zante, cum îi spuneau veneţienii), capitala insulei, să fie reconstruit aproape în totalitate în 1953, după un cutremur catastrofal. Îi lipseşte, deci, acel aer medieval şi/sau de secol XVII pe care îl întâlneşti în multe alte insule. Mai poţi găsi pe insulă câteva mânăstiri vechi şi unele ruine de castele şi fortăreţe, dar sunt rare.
Poţi ajunge oriunde în insulă cu o maşină (între 25 şi 50 euro/zi de închiriat, funcţie de tip), deşi veţi avea mari probleme cu semnalizarea drumurilor. Grecii sunt, în general, extrem de discreţi în a semnaliza tot ceea ce ar putea fi necesar când călătoreşti cu maşina, dar în Zakynthos s-au autodepăşit. Probabil îşi închipuie că turistii sunt extrem de inteligenţi, sau este vorba doar despre comoditate şi despre un lucru făcut superficial. De asemenea, luaţi harta insulei doar ca pe ceva informativ, căci realitatea din teren este, în multe locuri, cu totul alta.
Staţiunea
Aam stat în Kalamaki, o staţiune mică, aproape ţărănească. Atunci când am aterizat pe insulă şi am văzut că avionul o ia direct peste plajă şi peste câteva hoteluri, m-am gândit amuzat: “Aoleu, săracii, pe aştia îi asurzesc avioanele în fiecare zi!”. Amuzamentul a fost acelă că printre acei “săraci”, urma să ne numărăm şi noi. Avioanele treceau, la decolare şi aterizare, literalmente deasupra noastră, iar zgomotul era destul de supărător. Iată un motiv destul de serios de a vă gândi dacă veţi sta vreodată la hotelul “Metaxa” din Kalamaki; mai sunt şi alte motive, însă, după cum veţi vedea mai jos.
Kalamaki se întinde, cumva, de-a lungul mării, dar surprinzător, nu lângă ea, ci la 600-1000 m în interiorul insulei. Este o staţiune mică şi aproape total eclipsată de vecina sa, Laganas, socotită a fi cea mai animată, turistic vorbind. Adică bâhâie de discoteci, baruri, pub-uri şi alte asemenea.
Kalamaki este mult mai rustică, mai puţin densă şi mai liniştită.
Mi-au plăcut mult casele, cochete, pline de flori, cu pereţi albi şi acoperişuri cu olane nisipii: cele mai multe aveau 2-3 niveluri şi se deosebeau de casele din alte insule (mai ales Creta şi Rhodos), la care, practic, nu există acoperişuri, ci doar câteva fiare ieşind din tavan, în ideea că la un moment dat se va lipi acolo încă un etaj.
Kalamaki oferă câteva zeci de restaurante (am în minte un episod separat dedicat acestora, aşa că nu voi insista acum), vreo 10 supermarketuri, câteva agenţii care închiriază maşini, bărci, motociclete, ATV-uri, biciclete, circa 100 de hoteluri de 2,3 şi 4 stele, câteva studiouri (din câte am înţeles, un fel de pensiuni dotate cu bucătărie proprie), un parc de distracţii, 10-12 magazine de suveniruri etc. Cred că în plin sezon staţiunea este mai animată, dar în iunie era relativ liniştită şi deloc aglomerată.
Hotelul
Listat de proprietar (hotelul este o mică afacere de familie şi este ţinut de Stelios, căsătorit cu Irina, o rusoaică, familia fiind întregită de doi copii, un băieţel de vreo 9 ani şi o fetiţă de 6-7 ani) la 2 stele, Christian Tour îl “vinde” ca fiind de 3 stele, ceea ce este de natură să te inducă în eroare. Cum nu am avut un an prea fericit din punct de vedere financiar, am ales o variantă ieftină de bilet, şi astfel am ajuns la acest hotel. Pentru 2 stele este OK, dar pentru 3 este dezamăgitor; vina pentru această confuziea, transformată rapid în dezamăgire, aparţine în întregime operatorului român, nu hotelului. Acest sejur metaxian m-a hotărât însă să nu mai merg niciunde, niciodată, la un hotel mai jos de 4 stele; prefer să stau acasă, şi o să vă spun de ce.
Camerele erau mici, iar băile minuscule. Cred că te puteai bărbieri, trage apa la closet şi face duş fără să te mişti mai mult de un singur pas. Curăţenia în camere, făcută de două cameriste, era, în cel mai bun caz, foarte aproximativă.
Lângă hotel se întindea un mare câmp, cu iarbă cosită, şi câteva curţi pline de păsăret. Aveam impresia greşită că un cocoş cucurighează doar dis de dimineaţă; am aflat pe pielea mea că dis de dimineaţă este doar prima dată când face asta. Ca şi câinii, cocoşii din diferite curţi discută între ei, aşa că pornind cu ora 4 dimineaţa până la 10 seara, când se întuneca, eram asaltaţi de o cucurigeală continuă. Semnalul era dat de unul dintre cocoşi, şi preluat apoi de toşi ceilalţi, ca o ştafetă sonoră. De la câmpul alăturat venea un miros plăcut de fân; ce mai, ne simţeam ca la ţară, cu toate cele bune şi rele.
La concurenţă mare cu cocoşii din vecinătate, erau barurile cu karaoke. Aveam vreo trei prin apropiere (adică în rază de 1-2 km) şi eram, fără voia noastră, ascultători ai prestaţiei, de cele mai multe ori dubioasă, a celor care se distrează încercând să cânte. Chiar mă durea sufletul, nu numai pentru orele de somn pierdute din această cauză, dar şi pentru modul în care erau stâlcite atâtea melodii frumoase.
Cel mai supărător lucru au fost însă, de departe, ţânţarii. Toată insula, căci am călătorit în multe alte locuri decât Kalamaki şi i-am întâlnit absolut peste tot, era, practic, sub asaltul ţînţarilor, imediat ce se întuneca. Aveam o plasă de ţânţari la uşa de la balcon a camerei, dar nu şi la ferestruica de la baie. Cum acasă nu avem necazuri cu ţânţarii (deci antrenamentul nostru pentru supravieţuire era minim), în prima seară nu am fost prea precauţi, aşa că, deşi eram protejaţi la balcon, “invadatorul” ne-a luat pe la spate, prin ferestruica de la baie. Dimineaţa eram de-a dreptul ciuruit, nefericitul purtător, şi nu exagerez cu nimic, a zeci de muşcături, situate în cele mai neaşteptate locuri.
Seara, oriunde ai fi stat, erai asaltat de ţânţari: la piscină, la restaurant, în magazine, practic în orice loc te-ar fi putut prinde înserarea. Toată lumea de pe insulă purta semnele acestei invazii, vizibile mai ales pe picioare, braţe şi feţe.
O altă problemă supărătoare a fost Internetul: nu se putea prinde o conexiune decât lângă recepţie, şi aceasta extrem de slabă; în fiecare zi pierdeam cel puţin 25 de minute până reuşeam să mă conectez; de vreo două ori nu am reuşit nici după 45 de minute şi m-am lăsat păgubaş. Orice tentativă de a discuta acest lucru cu Stelios, a cărui engleză nu strălucea deloc atunci când venea vorba despre chestiuni tehnice, a fost sortită eşecului; vina aparţinea, după el, tuturor laptopurilor şi tabletelor noastre, nu conexiunii în sine. Aceasta era perfectă.
În fine, ca să ajung la fundul sacului de plângeri, micul dejun a fost oribil, acelaşi timp de 7 dimineţi consecutive: cafea instant de proastă calitate, un iaurt acrişor, 3 feluri de jeleu de fructe, unt şi miere, toate ambalate la pacheţele mici; caşcaval prost, şuncă presată proastă, ouă răsfierte, cereale şi două feluri de suc dubios, cu gust de chimicale. Cred că în acelaşi preţ – căci Stelios mi-a lăsat impresia unei persoane extrem de zgârcite, aşa că nici vorbă despre vreo suplimentare, fie ea şi de câţiva cenţi – se puteau oferi alternativ şi crenvursti, omletă, scrob, alt fel de salam, o bucată de brânză, o roşie sau un castravete. Aici a fost vorba şi despre comoditate, încurajată şi de atitudinea noastră: eu, unul, am preferat să nu mănânc, decât să-mi stric şi mai tare concediul pierzând timp şi nervi cu reclamaţii şi discuţii.
Am cam terminat cu lucrurile rele, căci Metaxa are şi părţi bune. Arată binişor, este destul de cochet, iar piscina este impecabilă. Personalul este amabil, dar evoluează între limitele impuse de eficacitatea financiară a hotelului, adică de zgârcenie.
Erau în Kalamaki şi hoteluri de 4 stele, care arătau altfel şi unde, foarte probabil, serviciile, şi nu numai ele, erau de altă calitate.
În concluzie, chiar şi ţinând cont de banii daţi, care nu au fost mulţi, hotelul a fost o dezamăgire.
Plaja
Cum am pus piciorul pe insulă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să cumpărăm un ghid. Acesta avea şi o secţiune destinată staţiunii Kalamaki, iar plaja era descrisă ca “fascinating” şi ca un adevărat punct de atracţie. Normal, încă din prima zi, pe la prânz, am luat-o uşurel spre plajă, situată la circa 650 m de hotel.
Nu prea sunt dumirit acum ce a vrut ghidul să spună prin “fascinating”, dar plaja era o mizerie şi când spun asta las deoparte faptul că era survolată de avioane. Era înconjurată de câmpuri cu ciulini, nu era mai lată de 4 metri la maximul ei, se prezenta veşnic udă, căci nu avea timp să se usuce între două fluxuri, şi foarte murdară. Contra cost se ofereau şezlonguri şi umbrele, dar, deşi apa părea curată, credeţi-mă, nu am simţit nici cel mai mic imbold nici măcar să păşesc pe plajă, darămite să mă opresc acolo câteva ore.
Turiştii
De departe ce mai bine reprezentat grup etnic erau britanicii. Îi recunoşteai uşor după accent şi înfăţişare: mai toţi aveau tatuaje, unii şi piercinguri, şi păreau a aparţine, cu rare excepţii, clasei (sub)urbane, precar educate.
Alt grup numeros îl formau nordicii: scandinavi, germani şi olandezii. Aceştia erau o variantă de vorbitori de engleză mult îmbunătăţită, şi ca aspect şi ca maniere.
Ruşii, sau vorbitorii de limbă rusă, erau şi ei foarte numeroşi. Cred că românii, numeric, urmau imediat ruşilor. Auzeai româneşte peste tot, iar anunţurile din hoteluri, magazine, agenţii turistice şi de închirieri de vehicule, erau invariabil în engleză, rusă şi română.
Am avut o interesantă discuţie cu un bătrân şofer de taxi (de fapt, cred că în Zakynthos am întâlnit cei mai buni vorbitori greci de limbă engleză), care afirma că românii sunt foarte binevăzuţi, căci nu sunt nici beţivi şi nici scandalagii. În topul scandalagiilor conduceau, bineînţeles, britanicii urmaţi, spre surprinderea mea, de sârbi. Presupun că locul trei era ocupat de ruşi, deşi mi-e teamă să nu am eu vreo prejudecată.
Perioada
Am ales luna iunie din cauza temperaturii şi a preţului. Nu prea mai suport bine canicula şi îmi doream ceva mai puţin torid. Noaptea, spre dimineaţă, temperatura din insulă scădea pe la 10-15 grade, dar urca vertiginos în cursul dimineţii, ca la prânz să devină greu de suportat.
Cum sezonul oficial urma să înceapă exact în ziua plecării noastre, cât am stat noi acolo staţiunile nu erau prea animate.
Criza, sau perioada de austeritate economică, era vizibilă, căci multe localuri (restaurante şi magazine) erau închise sau oferite spre închiriere. Unele erau, în mod evident, puse “la adormire”, în aşteptarea unei perioade mai relaxate financiar. Cel mai trist arătau cele a căror renovare sau construcţie fusese începută, si apoi stopată brusc. Erau neterminate, invadate deja de bălării.
(va urma)
