O Institutie Austriaca: Schmarrn. Kaiser Schmarrn.
articol scris de szuszazuza blog gulaschsuppe.wordpress.com
Astazi inaugurez o serie de articole care vor prezenta puncte de referinta, adevarate “institutii” ale bucatariei austriece sau ale Austriei, in general (legate insa tot de mancare). Nu de alta, dar cina de azi m-a provocat 
.
Acum, de dragul jocului am modificat doar un piiic de tot numele minunatiei despre care vreau sa va vorbesc astazi, caci el se scrie de fapt legat: Kaiserschmarrn. Ca o multime de alte delicii culinare din tara asta, si acesta are legatura cu Imparatul. Mai precis cu Franz Iosef I. Si nu cred sa fi fost cineva care sa fi trecut macar in graba prin Austria si sa nu fi mancat asa ceva. Daca ati ratat, va sfatuiesc sa incercati data viitoare, sau sa va faceti singuri: reteta este, pe cat de savuroasa, pe atat de simpla.
Ca sa imi citez jumatatea mai buna, Kaiserschmarrn e un fel de clatita distrusa, care insa poate fi servita fie ca desert, fie ca felul intai. Atentie, e o mancare foarte satioasa!
Inainte insa de reteta, am sa va povestesc pe scurt doua legende legate de aparitia acestui deliciu. Una spune ca Imparatul se afla la vanatoare cand a nimerit la casa unui padurar si a vrut sa faca popas acolo. Nevasta padurarului a scos ce avea mai bun in camara: niste faina, niste oua si lapte, si cateva stafide. A amestecat totul si a pus intr-o tigaie, iar cand imparatul s-a aratat incantat, femeia ar fi spus: “eh, e doar un Schmarrn (o amestecatura – trad. aprox.)”. Iar Imparatul ar fi replicat “da, dar un Kaiserschmarrn (o amestecatura demna de un imparat – trad. aprox.)”.
Alta legenda, mai putin prietenoasa cu modul in care ar fi aparut Kaiserschmarrnul zice ca acesta e rezultatul unei greseli a bucatarului curtii, caruia Imparatul i-ar fi trimis inapoi gramada de aluat spunandu-i ca un asemenea Schmarrn nu este demn de masa imperiala.
Oricum ar fi, Kaiserschmarrnul si-a capatat bunul-renume pe merit, caci combinatia de gusturi il face preferat de toti.
Va sa zica, luam 5- 6 oua (in functie de cat de mari sunt), o jumatate de litru de lapte, un pic de zahar cristal – in compozitie numai daca vreti sa iasa ceva mai dulce! – caci preparatul se serveste cu zahar pudra, niste stafide (daca va plac; daca nu, merge si fara), faina ceva mai multa decat pentru clatite – compozitia trebuie sa fie mai groasa decat ati face-o in mod normal pentru clatite. Bateti intai ouale (cu zaharul cristal, daca alegeti sa puneti zahar in compozitie), adaugati laptele, apoi faina in ploaie, cu grija sa nu faceti cocoloase. La final, adaugati stafidele (daca le-ai tinut peste noapte in rom, si mai bine). Lasati compozitia sa se adihneasca un pic (jumatate de ora) intr-un loc racoros (o camara, un balcon; frigiderul e prea rece). Incingeti un pic de ulei intr-o tigaie antiaderenta si turnati compozitia. Lasati focul mai mic si acoperiti cu un capac. Dupa doua- trei minute (acum depinde si de la aragaz la aragaz – eu am plita electrica), practic de cand compozitia a inceput sa se coaca deja, incepeti sa “faramati” clatita. Fara mila ! Amestecati bucatile rezultate, apoi acoperiti iar cu capacul. Apoi mai invartiti-le din cand in cand, sa nu le ardeti. O sa vedeti dupa culoare cand e gata – iar daca nu sunteti convinsi luati si gustati o bucatica!
Se serveste cald, cu zahar pudra din belsulg deasupra si cu compot de prune (traditional) sau caise. Sau piersici: cum va place! Nu va sfatuiesc sa puneti alte arome (gen zahar vanilat, sau esente de vreun fel) in compozitie: savoarea trebuie sa vina doar de la ingrediente si de la compot.
Poza e de la restaurant, si e dedicata special prietenei Topolina, ca suvenir din vacanta noastra la Viena !
Mahlzeit!
