Nu Fii Pudic, Joaca Ludic
articol scris de aphextwinz blog aphextwinz.wordpress.com
E, joaca jucaus, ca atata ma duce mintea la ora asta dupa ce imi zbat toate fortele sa acced la … dar mai bine tineti pumnii, ca daca iese, va arat, ca doar ma stiti, aparatul, cel mai bun prieten al omului dupa, fireste, Casandra.
Asa ca am dat jos din iubitul meu Canon pozele si am atatea de scris ca va plictisesc sigur, mai ceva ca Slavici sau cvartetele de coarde. Corzi, pardon.
Asa ca, vorba celor de la Fara zahar, mai bine fac un rezumat in ordinea numerelor de pe tricou, in acest caz, cronologic (sa nu uit sa pozez pisica lu’ Angi, ca Angi are o pisica, nu stiti cine e Angi, apai nici noi, prea bine, dar ne imprietenim).
Asadar in poza numarul unu este o mini portie de ciorba de vacuta, pusa pentru degustare intr-un castronel metalic, pentru ca se tempereaza mai repede. Zic unii ca a fost beton (si am si gasit carne de vita excelenta, de lucru, 16 lei, centura neagra la cumparaturi mi-o mentin).
Cum nu eram intr-un mood de zile mari, am gasit o vanata care s-a sacrificat, inainte sa decedeze mortal mi-a zambit. Dupa care am decapitat-o, ca asa sunt eu, fara suflet, omor legumele.
O portie din meniul zilei, anume cotlete de porc cu sos de ciuperci pe care le detaliez dupa ce va uitati la poza.
Cu sosul am picat de acord, excelent, anume, ciupercutele sotate in unt, acoperite cu nitel vin alb, imbracate in smantana dulce si fermentata, parte in parte si, la final, sub capac, cu un damf aproape inexplicabil de usturoi. Doar un sfarc.
Montajul e facut pentru the big boss, ca sa imi verific calitatile pensulei pe consistenta reductiei de balsamic, o omniprezenta in bucatarii, ce sa facem, ne raliem.
Aceasta poza care va urma e o gluma, e o portie de cateva gramajoare in care am testat simtul umorului colegului care manca mult si calitatile orezului Scotti. Concluzie: colegul a avut simtul umorului iar orezul Scotti trebuie impuscat. Bob cu bob.
In urmatoarea poza este o cladire care adaposteste un restaurant cu specific romanesc, nu mai stiu cum il cheama, dar taman acolo am gasit cu greu loc de parcare. Numai ca imaginea in noapte a crasmei mi-a placut enorm, daca toate cladirile din centru ar fi renovate asa am fi marele, nu micul Paris.
Urmatoarele poze vreau sa le tin bine, sunt de la o petrecere cu multi copii. Petrecere care mi-a confirmat, daca mai era nevoie, ca educatia face tot. Asa parinti, asa copii, deci, munca multa, satisfactie garantata, niste superbi si aia mici si aia mari, ceva deosebit, jur pe rosu ca educatia face diferenta.
Le-am facut chestii simple de tot, paste cu rosii proaspete, gratarele, aripioare, nimic deosebit. Dar mi-a placut mult cum aratau rosiile astea de plastic in momentul ruperii termice si le-am pozat.
Mi-a ramas si nitel de gustat, cam asa arata, desigur, nu pentru consumatori. Reteta e simpla, e cu usturoias, rosii concasse, nitel vin, unt, busuioc proaspat, un fleac. Asta e degustarea, sa nu dam ceva nesarat la masa. Sau prea sarat.
Pentru gratarelele parintilor am pregatit si niste platouri cu muraturi de Raureni pe care le-am mai dres, sincer, nu-s cine stie ce, doar scumpe.
Iar asta, m-a amuzat sa o pozez, ca mi s-a zis ca am cladit “o capitza” de gratarel.
Si inca o chestie simpatica de ieri, nu stiu cine a scris-o si in ce context, dar m-a amuzat sa o pozez inainte sa trec meniul zilei pe tabla (ciorba de fasole cu tarhon si aripioare cu cartofi taranesti). Cine, de ce si cum, nu e interesant, parcam la amintiri, ca memoria nu tine cu noi.
As fi scris mai mult, dar ma limitez, ca sa nu imi scurtcircuitez degetele, nu de alta, dar trebuie sa imi tin pumnii, e posibil maine sa reusesc sa acced la ceva complicat, plus ca trebuie sa am grija de potaie, de cand e primaria pusa pe demolat si remodelat garduri, ca daca imi taie gardul viu de liliac alb doar de chichi, pe bune ca imi iau topor, nu mai astept sa vina mos gerila.
rororo
