Morarita
articol scris de midori blog midoris.wordpress.com
Mi-au placut intotdeauna foietajele. Merdenele, pateuri cu diverse, unele placinte dobrogene, saratele – copilaria mea a fost plina de ele. Nici acum nu-mi lipsesc. De curand am descoperit ca poti sa-ti iei aluat de foietaj congelat si sa-ti faci singur, acasa, pateuri/saratele/ce-ti pofteste inima. Asa ca anul asta n-a trecut saptamana fara sa bibilesc la o tava de saratele. Sau pateuri.
M-am bucurat sa constat cat de bun e aluatul Morarita.In plus, imi place si numele 
(cantati cu mine: “morarita-i cu fuiorul, tsac tsac tsac, si fuioru-i toarce dorul, tsac tsac tsac)
Asa ca weekendul trecut m-am distrat iar cu Morarita.
Intai am lasat aluatul sa se decongeleze. In pachet sunt doua foi: am hotarat ca pe una o fac pateuri cu mere si p-ailalta saratele.
Pentru pateurile cu mere: am luat doua mere mijlocii si le-am curatat de coaja, apoi le-am dat pe razatoare – pe cea cu gauri mari. Am pus tot marul ras intr-un castron, am presarat pe deasupra scortisoara si o lingura de zahar tos. Apoi am spart vreo patru-cinci nuci si le-am tocat miejii (in bucati mari, folosing cutitul cu cea mai lata lama). Am amestecat si miejii cu marul ras.
Am despaturit apoi foaia, si am inceput s-o impart in patratele – sau dreptunghiuri mici – facandu-i un soi de caroiaj cu cutitul. Am luat apoi cate-un patratel, am pus pe el o lingura cu umplutura de mar ras, l-am acoperit cu alt patratel si le-am lipit bine la margini (aluatul e moale si cele doua bucati de foaie se sudeaza bine unele de altele, fara efort.)
Au rezultat cateva ‘pachetele’, ghilimoate cu mar la mijloc, pe care le-am pus in tava, pe o foaie de hartie de copt. Am batut un ou si le-am uns pe deasupra, folosind o pensula, ca sa se rumeneasca si sa capete o culoare frumoasa. Intre timp am incalzit cuptorul, lasand focul la intensitate medie. Cand am bagat tava in cuptor, am lasat focul ceva mai mic. Si apoi… apoi mi-am vazut de alte treburi vreo 15-20 de minute, uitandu-ma din cand in cand la ele si adulmecand, nu care cumva sa le ard (se ard foarte usor daca nu esti pe faza cand se apropie timpul sa le scoti)
Le-am scos pe o farfurie si mi-am fript limba gustandu-le fierbinti. Au fost apreciate si reci, a doua zi dimineata, alaturi de o cana de Earl Grey, pe post de mic dejun.
Cat s-au copt pateurile, m-am ocupat de a doua foaie de aluat. Am taiat-o o data pe lung, la mijloc, si apoi, fiecare jumatate, in fasiute cat mai subtiri – de preferat, nu mai late de un deget. Le-am uns cu ou batut, folosind pensula – stiam ca oul, pe de o parte, o sa le ajute sa se rumeneasca frumos, si, pe de alta, o sa faca susanul, chimenul si macul sa se lipeasca mai 
bine. Asa ca dupa ce le-am uns am scos pliculetele din sertarul cu mirodenii: chimen pentru mine, fiindca sunt fan, mac si susan pentru prietenii care nu suporta chimenul. Le-am presarat pe deasupra, cu generozitate (adica le-am facut asa cum imi place mie).
Dupa ce am scos pateurile, am ilocuit foaia de hartie de copt din tava si am pus saratelele, lasand intre ele spatiu cam de-un deget. Am repetat figura cu urmaritul pana se rumenesc, mirandu-ma inca o data de cat de mult pot sa creasca, apoi le-am scos si le-am lasat sa se racoreasca.
Au fost fragede si bune, si s-au mancat pana la ultima. Eu inca sunt surprinsa de cat de mult si de repede imprumuta gustul condimentului pe care-l pui deasupra – in cazul meu, al susanului, macului sau chimenului. Aaa, sa nu uit: se pot face si cu cascaval, care se rade pe deasupra inainte de a fi bagate la cuptor. Minunate.
Si-uite-asa un om lenes ca mine a mai descoperit un fel de desert rapid, comod si bun-bunuts. Acum stau si ma gandesc ce umpluturi sa mai incerc.
