Mike Hassel Si Ceasul Desteptator
articol scris de aphextwinz blog aphextwinz.wordpress.com
Cel mai greu e cand scrii o carte, incepi un desen, nu mai spun de tablou, e sa ai o idee vaga asupra intregului si apoi sa si reusesti sa incepi. Finalul vine de la sine, cateodata dezamagitor, adica e mai buna schita decat produsul finit. Din fericire, textele, cu rabdare se pot corecta, desenele mai greu.
Ce voiam sa va fac azi e o pseudoanaliza literara la o carte de ghertoi, asa, ca mine.
V-am zis ca citesc cu Nea Ion, Mike Hassel, cartea se cheama Onor la general. Si v-am zis si ca seamana cu Sven Hassel stilul.
Analiza mea literara va fi de nota cinci, incompleta, pentru ca nu gasesc pe google (nu ma pricep la cautare, na) ce anume l-a motivat si facut pe autor sa scrie asa, de unde e si cu ce se mananca, de ce a cules astfel de personaje, cartea nu are nici pre, nici postfata, singura chestie este scrisa pe prima pagina: traducerea din germana, Sorin Petrescu.
Asa ca deja a iscat controverse intre mine si Nea Ion, ca de ce pe caine il cheama Goma (el zice ca e referire la Paul Goma), de ce spionii sunt balcanici, ma rog, sa va zic eu ce cred si pe urma pun si niste poze.
Este o carte foarte bogata in figuri de stil pe placul meu, dar in general comparatii (gen: tu esti ca o curva care si-a cusut himenul la loc). Toate sunt deosebit de plastice dar, mult prea multe, nu reuseste sa stabileasca un echilibru intre, cum ziceam si mai devreme, tubi or not tubi. Fiecare cimilitura luata separat e haioasa, puse toate una dupa cealalta, devin obositoare.
Na ca din greseala am dat send cu rororo asta.
Asa, ce e misto la carte, deci merita citita, macar pe buda, sunt numele personajelor, provenienta lor, pasajele descriptive si vaga actiune (clar nereala) legata de spionajul in fostul bloc comunist. Am scurtat cat am putut, ca imi fac astea creierii varza si nu pot sa aflu nimic despre Mike Hassel cu o rororo in foame, patru pisoiasi si doua pisici (nu vrea nimeni pisoi?). Si de azi o sa mai avem trei caini in grija, cateva zile, vi-i pozez, dar promit ca sunt urati si negri in cerul gurii ca blogul meu.
Iaca pisicii (cati au intrat in cadru):
Pozele sunt facute de la mare distanta, ca daca misc, ma-sa ii ascunde si apoi se stucheste la mine. Cu Casi s-a obisnuit, ca nu face nimica rau, adica nu o mai stucheste decat daca depaseste un prag de jumatate de metru.
Sunt salbatici toti, adica la foame, se gudura (asa se zice la pisici?), altfel, nu se apropie. Unul din cainii inchisi cica face praf pisicii si am impresia ca a jumulit nitel la una, mai de mult, de aia au frica cele mari si le educa si pe cele mici in spiritul – nu fi fraiera, scuipa, maraie si musca.
Mie, sincer, imi plac mai mult asa, semi-salbatice, dar au mai putine sanse sa isi gaseasca stapani. Bine macar ca au ajuns de la inceput la o convietuire amiabila cu nebuna asta cracanata (mira, hai, fa-ma si nebuna cracanata, sa vezi ce iti fac).
Oi fi scris mult, stiu ca lumea cauta poze, nu vorbe, aia e, io sunt vitavercea. rororo
ptiu, mai sa uit, ceasul desteptator is mustele, doamne cat le urasc, oricum se scurteaza ziua, azi au reusit sa dea trezirea numai la 6.30.
