La Revedere, Tata…
articol scris de inatodoran2 blog floridecires7.blogspot.com
Vineri Anais a implinit zece luni. As fi vrut sa spun ca tata se bucura sa o vada cum creste si cat ii seamana. Dar tata nu mai e… De o saptamana a inchis ochii pentru odihna pe care Domnul i-a dat-o pana la ziua cea mare a revederii.
Au trecut doua luni tulburator de grele si incredibil de scurte. L-am vazut pe tata cum se transforma intr-un batran la chip si la corp, un trup slab, rapus de cumplita boala. Insa boala nu i-a atins ceea ce il definea: puterea. Tata a ramas un om puternic pana la capat, pana in ultima zi a vietii lui. Un om lucid, care desi se afla in coma in ultimele zile, auzea tot, intelegea si plangea atunci cand ne auzea glasul langa el. Joi, cu doua zile inainte sa moara, a recunoscut-o pe Anais, s-a aplecat si a sarutat-o de cateva ori, alintand-o asa cum obisnuia el sa faca, “floricica draga a lui bunicu”.
Mi-l amintesc pe tata de pe vremea cand eram copil si locuiam la tara cu bunicii mei iar el venea zilnic pentru a se bucura de natura si pentru a ma vedea. Imi aducea in fiecare zi cate un ou Kinder. In fiecare zi. Vanzatoarele il stiau deja ca “domnul cu Kinder-ul”. Ma iubea atat de mult… Ma cuprindea in bratele lui si ma strangea strans de spate, ma saruta si imi zicea ca ma iubeste nespus.
Tata era mereu tacut. Un om care prefera sa rabde in el orice tristete, durere sau incercare. Un om care se deschidea cu greu si se incredea in putini oameni. Un om care a ajutat zeci si poate sute de persoane fara a astepta o rasplata. Iar ironia sortii a facut ca rasplata sa ii fie zecile de incercari grele prin care a avut de trecut de-a lungul existentei lui.
Inca mi-e greu sa cred ca tati nu mai e. Ca nu ma mai suna sa ma intrebe ce face Anais, ca nu ii mai aud glasul, ca nu ma va mai surprinde cu vreo vizita… Pe masura ce zilele trec dorul creste tot mai mult si mai mult si mai mult incat astept cu o nerabdare copilareasca ziua in care Cerul ni-l va reda pe tata sanatos, fericit si mantuit.
Desi am primit atata putere cat sa duc durerea cu speranta in suflet, acum nu stiu ce sa spun mai intai iar cuvintele mi se poticnesc in suflet, se invalmasesc, se incalcesc si se ineaca intr-o durere surda si ascutita. Imi propusesem sa-mi dezleg sufletul aici, sa las sa curga cuvinte insa parca s-au blocat in mine si nu pot iesi. Insa stiu ca mai devreme sau mai tarziu se vor elibera si am sa pot sa vorbesc neincetat despre tata, asa cum il simt in inima mea.
Acum…. nu mai am cuvinte.
