Jurnal Milanez (5)
articol scris de radupopovici blog reteteleluiradu.ro
În acest episod vă voi povesti despre două localuri unde am mâncat în ultima zi a mini-concediului petrecut la Milano, sâmbătă 16 iunie 2012. Duminică am avut la dispoziţie doar o jumătate de zi, şi nu o mai pun la socoteală, căci nu am avut timp decât să ne facem bagajele şi să ajungem la aeroport. În episodul anterior v-am povestit despre trei restaurante aflate în zona neturistică a oraşului. De data aceasta, am pe listă alte două, dar din zona turistică.
Sâmbătă a fost o zi foarte aglomerată pentru noi, aşa că am optat să mâncăm la o aruncătură de băţ de Domul din Milano, sperând din tot sufletul să nu nimerim şi aici în „capcanele” pentru turişti, adică în restaurante unde mâncarea este scumpă şi, în cel mai bun caz, banală.
Chestia cu preţul nu am putut-o ocoli, dar, din fericire, nu ne-a părut rău de bani. Vă voi povesti cum a fost atât prânzul cât şi cina, dar o voi lua în inversul ordinii cronologice, din motive de naraţiune.
Începem, deci, cu cina. Am ajuns pe lângă via Brera, pe via Fiori Chiari, căutând, de fapt, un restaurant recomandat de un prieten care mâncase acolo excelent acum vreo 9-10 ani, dar care a fost imposibil de găsit. Via Fiori Chiari este plină de restaurante, iar acestea, sâmbătă seara, pline de clienţi. Singura masă liberă aparţinea unei pizzerii, cum ni s-a părut la început. Abia la a doua privire am remarcat că era o pizzerie-restaurant şi că oferea şi altceva decât pizza; dacă nu ştiţi deja din articolele anterioare, aflaţi acum că nu mă omor deloc după pizza şi că nu aş alege să mănânc aşa ceva decât la mare nevoie. Faptul că aveam de-a face cu un restaurant care oferea şi altceva mi-a convenit, aşa că ne-am aşezat în grabă la masă, ca nu cumva să se ocupe şi aceea. Pentru precizie trebuie să spun că locul unde ne oprisem se numea Ristorante Pizzeria il Kaimano. Bineînţeles, în meniu nu figura niciun fel cu carne de caiman, aşa cum ne-am convins atunci când chelnerul ni l-a adus.
Am avut surpriza să fim serviţi de un român – salutări, Mihai Danciu! – un bucureştean stabilit la Milano de vreo 18 ani. Am mai discutat noi una-alta despre situaţia restaurantelor din Milano, despre cartierul în care ne aflam, despre dispariţia restaurantului recomandat de prietenul nostru etc. Am aflat că nici la ei situaţia restaurantelor nu este prea roză, că multe apar şi dispar peste noapte, că preţul imobilelor şi chiriilor a crescut de 8-10 de ori în ultimii 20 de ani, că în Milano sunt câteva mii bune de români şi multa altele.
Haideţi însă să revin la ce ne interesează, adică la mâncare. Am comandat flori de dovlecei umplute cu ricotta, trecute prin aluat şi prăjite; bune, nimic de zis, dar mi-ar fi plăcut mai asezonate; mi s-a părut că gustul este cam prea plat.
Foarte bun a fost scialatielli al lupo di mare, peşte cu nişte paste provenite din zona oraşului Amalfi, având o formă caracteristică, un fel de tagliatelle mai groase şi rotunjite la margini.. Peştele gătit perfect, la fel şi pastele… impecabil.
Ultimul fel a fost raviolacci con speck e trevisano; nişte ravioli mari, cam 8×6 cm, cu speck, un fel de bacon fin, şi trevisano, o cicoare roşie, toate servite cu un sos alb. Foarte gustoase şi acestea. Am udat totul cu un Pinot Griggio, iar din partea casei ni s-au adus biscuiţi dulci, făcuţi chiar în bucătăria restaurantului, şi limoncello. Deci, trei feluri de mâncare şi 500 ml de vin: preţ 64 de euro. Nu a fost deloc ieftin, dar am plecat de acolo cu impresia că au fost bani bine cheltuiţi.
Revin acum la masa de prânz, luată într-un loc deosebit, semnalat în toate ghidurile turistice şi culinare legate de Milano, un loc ce are deja o istorie şi o reputaţie: Peck.
Magazinul Peck a fost fondat în 1883 de Frank Peck, un mezelar din Praga. Prima adresă a magazinului a fost via Orefici 2 şi vindea mezeluri şi preparate din carne afumate de tip german, care au avut un mare succes în oraş. Poate nu este lucru de mirare, căci locuitorii Milanoului descind din longobarzi, o uniune de triburi de origine germanică, aparţinând grupului suebilor (şvabilor). De altfel şi regiunea, Lombardia, îşi trage numele de la ei.
În 1912 magazinul a fost cumpărat de Eliseo Magnachi care l-a mutat în via Spadari 9, la o aruncătură de băţ de Dom, loc unde este şi acum. Gama de produse a fost mult lărgită, ajungând să conţină şi brânzeturi, paste, vinuri, uleiuri, dulciuri, sosuri, condimente, cafea, ciocolată etc., ba şi un restaurant. Imediat magazinul, de fapt restaurantul, a devenit locul preferat al intelectualilor, mai ales scriitori şi actori, printre care şi personaje celebre ca Gabriele D’Annunzio, Dario Niccodemi, Arnaldo Fraccaroli, Renato Simoni.
În 1956 magazinul şi-a schimbat din nou stăpânul fiind achiziţionat de fraţii Giovanni şi Luigi Grazioli, fiii unui băcan, iar în 1970 a ajuns în stăpânirea actualului proprietar, familia Stoppani.
Vă propun să urmăriţi şi câteva filme scurte care vă vor ajuta să vă faceţi o idee despre ce înseamnă Peck.
Deşi fotografiatul era interzis, m-am descurcat să fac, totuşi, pe furiş, câteva fotografii. Mă simt cam stânjenit că am călcat regula locului, dar îmi găsesc scuze prin faptul că am acţionat ca jurnalist culinar, pentru informarea cititorilor mei.
Nu are rost să enumăr eu ce am văzut prin magazin. Filmele şi pozele vă povestesc singure asta. Eu vă voi istorisi despre restautantul de la etaj. Foarte cochet, cam 10 mese, deservite de 3 chelneri. Mulţi clienţi prezenţi, locurile ocupate aproape în totalitate: chinezi, americani, localnici şi… noi. Preţurile măricele spre mari, dar erau justificate de eleganţa locului şi, după cum aveam să descoperim, şi de calitatea serviciului şi a mâncării.
Am comandat pilaf cu creveţi şi flori de dovlecei şi am făcut pe prostul, întrebând dacă este pilaf sau risotto. Chelnerul mi-a răspuns imediat explicându-mi că risotto este altceva decât pilaf şi a povestit, foarte pe scurt, tehnologia fiecărui preparet. O ştia bine, iar acest lucru m-a impresionat, mărturisesc. Dacă faza asta s-ar fi petrecut la noi, de pildă, în 99% din cazuri răspunsul ar fi fost, în cel mai bun caz, „mă duc să-l întreb pe bucătar”. Pilaful a fost excelent, crevetii gătiţi corect, totul foarte bine armonizat, gustos şi prezentat elegant, dar fără fiţe inutile.
Al doilea fel, file de limbă de mare cu legume (broccoli, dovlecei, fasole verde şi morcovi) gătite în aburi, a fost şi el excepţional. Legumele au fost gătite la secundă, cât să fie fragede dar şi crocante, şi cât să-şi păstreze culoarea şi textura; peştele, şi el, absolut delicios.
Ultimul fel a constat dintr-o selecţie de brânzeturi; din păcate nu mai ţin minte exact ce anume era în farfurie: ricotta, Gorgonzola, Grana Padano şi alte 6 (din care, parcă, 2 brânze de capră), servite alături de gem de gutui, miez de nuca, fistic pisat, roşii, anghinare şi lăptucă. Mă repet, dar nu am ce face, excelente şi acestea.
Meniul locului consta din doar câteva feluri de mâncare, fiecare dintre ele având recomandat şi vinul potrivit. Am degustat astfel Sauvignon Ronco delle Mele 2009 şi Chardonnay Ronco Venezia-Friuli 2009, două vinuri de foarte bună calitate. Totul a fost completat de o cafea espresso. Dacă mă întrebaţi cât a costat, vă pot spune: 74 de euro, dar a meritat din plin. Nu foarte departe de il Kaimano ca preţ, dar cu o clasă peste, din punctul de vedere al prezentării preparatelor, al serviciului, al vinurilor, al ingredientelor etc.
După cum bine v-aţi dat seama, Peck mi-a plăcut mult. Cu toate acestea, dacă ar fi să aleg unde să mănânc de câteva ori pe săptămână, aş alege de departe „Osteria della oca giuliva”. Peck a fost cam prea snob, încliftat şi dichisit, cam lipsit de căldură şi de jovialitate. Este un loc unde poţi merge din când în când, eventual la un prânz de afaceri sau la mese formale, dar nu aş putea spune că m-am simţit chiar în largul meu. Şi nu din cauza preţului, ci a atmosferei. Am recunoscut cu multe alte ocazii că sunt mai „ţăran” şi că prefer locurile rustice şi simple, dar calde şi prietenoase. Peck ne-a primit bine, nu am nimic să-i reproşez, dar nu mi-a atins coarda sensibilă.
Aici închei ceea ce am avut de spus despre Milano culinar. Dacă aveţi ocazia să mergeţi acolo, nu ezitaţi să o faceţi, mie mi-a plăcut foarte mult, iar din punct de vedere culinar, chiar dacă am dat şi de lucruri care nu m-au încântat, mi-a depăşit aşteptările.
