Jurnal Milanez (2)
articol scris de radupopovici blog reteteleluiradu.ro
Nu ştiu sigur dacă procedez tocmai corect, dar eu asociez cultura culinară şi gradul de educaţie al unui popor şi după modul în care îşi comercializează şi îşi cumpără alimentele. Comerţul alimentar este, în opinia mea, o consecinţă a modului în care este educată populaţia şi comercianţii, dar şi şi a modului în care autorităţile înţeleg să creeze mediul propice satisfacerii pieţei.
Când eram copil, acum mulţi ani, existau încă o sumedenie de mici magazinaşe alimentare, unele chiar particulare, unde se vindea tot ce-ţi trece prin cap. Vorbesc, bineînţeles, de anii ’60, înainte ca românii să uite gustul cărnii şi al ouălor, ca piperul să devină un lux şi ca uleiul şi zahărul să se „dea” pe cartelă.
Am intrat, mai ales cu mama de mână, nu doar în celebrele „alimentare” dar şi în pieţe, pe vremea când mai aveam ţărani producători, măcelării, băcănii, mezelării, lactate, magazine de coloniale, de pâine, cofetării etc. Bineînţeles, eram prea mic ca să înţeleg cu adevărat ce se petrecea acolo, dar ţin bine minte aceste magazine. Îmi amintesc de cornurile cu lapte, de japoneze şi de băsmăluţele cu gem, de cacaoa olandeză, de mezeluri cu nume ciudate pentru mine, copilul de atunci, ca patricieni şi polonezi, de pâinea neagră cu cartofi şi de franzele, de bănuţii de ciocolată şi de multe altele.
Peste nu mulţi ani, însă, multe dintre aceste magazine au dispărut cu desăvârşire; unele s-au transformat în mercerii, tutungerii şi librării, altele prezentau 90% din timp doar rafturi goale. Veniseră nişte vremuri pe care prefer să le uit.
Astăzi, oriunde mă uit în jurul meu dau cu ochii de marketuri, supermarketuri şi hipermarketuri, uriaşe „alimentare”, cu marfă mult mai abundentă şi mai diversă, dar de calitate în cel mai bun caz medie, produsă cu toptanul de o industrie alimentară care se adresează unui public needucat din punct de vedere culinar şi sărăcit de criză. Lipsa de educaţie a publicului, sărăcia şi construirea unor asemenea mastodonţi în plin centru al oraşului a dus la falimentul câtorva mii de mici negustori; chiar şi acele magazine de delicatese care au mai rămas pe piaţă se zbat să rămână pe linia de plutire.
Când am început să călătoresc, am remarcat în multe locuri, de fapt, aproape peste tot, mici magazine cu preţuri măricele, dar şi cu produse de bună şi foarte bună calitate. Genul de magazin în care poţi sta de vorbă cu vânzătorul, iar acesta este în stare să-ţi explice ce are pe rafturi şi să şi găsească ceea ce ţi se potriveşte. Obişnuit cu vânzătorii de super(hiper)market, cei mai mulţi indolenţi şi sictiriţi, neavând nici cea mai mică idee despre ceea ce vând, mulţi neştiind nici măcar să citească sau să scrie corect, plătiţi prost şi aflaţi la cheremul unui patronat al cărui unic scop este profitul, aceste magazine au fost o revelaţie. O revenire la vremurile fericite ale copilăriei, doar că de această dată eu eram mult mai în temă şi dornic să aflu cât mai multe.
Nu îmi place să fac shopping, mă plictiseşte până şi să-mi cumpăr o cămaşă sau o pereche de pantofi, dar aş putea sta ore în şir în magazinele alimentare. Spre deosebire de supermarketuri, acestea au o personalitate proprie şi o ofertă specializată, acoperind nişa sa de piaţă atât pe orizontală cât şi pe verticală, iar varietatea alimentelor, produse cu grijă şi dragoste, mă fascinează.
Din acest punct de vedere Milano este un oraş cult şi super civilizat. Desigur, are şi supermarketuri şi hipermarkeuri, cu aceeaşi ofertă standard: practic vezi şi la ei cam aceleaşi produse ca la noi, doar că la preţuri în general mai mici. Există şi diferenţe, dar şi multe asemănări. Totuşi, foarte des te loveşti pe străzile milaneze de magazine mai mici sau mai mari, cu o ofertă foarte diversificată, adresându-se unui public dornic de calitate.
Cele mai colorate sunt, de departe, magazinele de legume şi fructe. Oferta este incredibilă pentru un mic magazin de cartier, sau o mică pieţişoară situată, de pildă, în staţia unui tramvai. Nu am văzut multe fructe sau legume asiatice, dar cele americane şi africane erau foarte prezente; unii dintre vânzători erau şi ei africani, poate aşa explicându-se şi structura ofertei.
Cartofi dulci de mai multe feluri, manioc, nuci de cocos, igname, cartofi europeni şi peruvieni, 3-4 feluri diferite de banane, smochine, ananas, kiwi, ghimbir etc. împărţeau tarabele cu vegetale mai banale ca pepeni, cireşe, căpşuni, caise, piersici, mere, broccoli, fasole verde, fenicul, mai multe feluri de ardei iuţi europeni şi americani, lăptuci, citrice şi nenumărate altele. Diversitatea este incredibilă şi totul arată impecabil.
Ierburile aromate sunt aici la ele acasă: ghivece mari, cu plante viguroase şi parfumate, cu frunze de culoare verde aprinsă, „ciufulite” din când în când de comercianţi, ca să-şi răspândească aromele. Cele mai frecvent întâlnite de mine au fost busuioc, mentă, dafin, rozmarin, fenicul, pătrunjel şi salvie.
Un tip de magazine spectaculoase sunt cele numite „salumeria”, la origine mezelării, dar actualmente oferind tot felul de delicatese, nu doar mezeluri şi alte produse din carne, dar şi lactate, vinuri, uleiuri, măsline, oţeturi, paste etc. Aceste magazine te îmbată cu arome, cred că te îngraşi doar stând acolo şi privind toate bunătăţile. Nu ţi-ar ajunge săptămâni de zile ca să guşti toate acele minuni, căci sunt oferite zeci de feluri şi varietăţi din fiecare aliment, diferenţiate după producător, formă, mod de preparare sau ingredient principal.
Pâinea şi patiseria sunt absolut fenomenale. Numărul de specialităţi este imens şi totul arată, oare mai este nevoie s-o spun?, impecabil. Cornuri, pateuri, tarte, sufleuri, fursecuri, brioşe, panini, chifle, pizze, ştrudeluri şi zeci de alte produse pe care nici măcar nu cred că le pot numi. Milanezii însă o pot face, căci fiecare minunăţie are denumirea sa, şi arată altfel dacă este preparată în stil milanez, sau toscan, de pildă. O nebunie…
Interesante sunt magazinele „pescheria”, a căror ofertă este copleşitoare. Unele dintre ele sunt doar vitrine frigorifice aflate pe stradă, pe trotuare, care oferă peşte şi fructe de mare proaspete, iar câteva dintre pescherii au şi o mică secţiune unde produsele se gătesc pe loc şi pot fi luate acasă, sau se pot mânca chiar acolo. Oferta, oricât ar fi de diversă, nu se compară, totuşi, cu cea din piaţă, despre care vom vorbi în episodul următor.
Enotecile… nici nu ştiu ce să mai spun despre ele. O varietate enormă de vinuri albe, rose şi roşii, plus multe tipuri de vinuri spumante (metoda champenoise) şi de proseco (metoda Charmat). Cele două tipuri de vinuri spumoase se deosebesc după modul în care are loc fermentarea. Nu intru acum în amănunte, fiindcă nu are rost, dar le păstrez pentru un alt articol. Sunt un mare iubitor şi consumator de proseco aşa că ne-am răsfăţat cu câte o sticlă de prosecco di Conegliano şi prosecco di Valdobbiadene. Şi când zic răsfăţat, chiar aşa m-am simţit.
Enotecile oferă vinuri bune şi foarte bune. Chiar şi cele ieftine, cele la 6-10 euro sticla, sunt vinuri corecte, de bună calitate. Cele mai scumpe, care ajung şi la câteva sute de euro sticla, sunt de-a dreptul excepţionale. În general grosul ofertei este dat de vinurile italiene, dar am văzut şi multe vinuri din Franţa, Spania, Germania, Portugalia etc.
Nu mai are rost să continuu. Orice vă imaginaţi şi vă doriţi, puteţi găsi la Milano. Dacă aş locui aici, m-aş îngrăşa ca un purcel. Oferta este bogată şi de foarte bună calitate; imposibil să nu fi încântat şi tentat. Italia este raiul pe pământ pentru un gurmet şi un pasionat ca mine.
Privind, sau mai bine zis lingând, ferestrele nu mă puteam stăpâni să nu mă întreb câte din aceste magazine ar putea rezista în România? Extrem de puţine, mi-am răspuns: poate câteva în Bucureşti şi în alte 4-5 oraşe mai mari. În rest…
Noi nu avem turism, din păcate. De fapt, din vina noastră, nu din păcate. Nu vin turişti, fiindcă nu ştim să le oferim nimic. Nu ne ajută nici legislaţia şi nici autorităţile, dar nici lipsa de competenţă a managerilor şi a personalului din domeniu.
Aşa se face că, la noi, orice astfel de magazine şi de experimente culinare trebuie să se bazeze aproape exclusiv pe populaţia locală. Românii nu prea câştigă bine, aşa că produsele cu preţuri medii spre mari nu prea au şanse. Mai curând au şanse cele foarte scumpe, căci avem o pătură de snobi cu bani, care ar cumpăra doar ca să fie văzuţi de ceilalţi de unde şi ce anume cumpără.
Pe lângă lipsa de turişti şi cea de bani, ne lovim însă şi de lipsa de educaţie a unora dintre noi. Nu doar că nu ştim mai nimic despre hrană şi nutriţie, căci suntem în mod constant dezinformaţi şi confuzaţi de o sumedenie de aşa-zişi specialişti promovaţi de televiziuni în căutare de senzaţional, dar mai suntem şi auto-suficienţi. Refuzăm să deschidem măcar ochii, dacă nu şi portofelele, fiindcă credem că deja le ştim pe toate şi pentru că, în neştiinţa noastră, ne simţim superiori. Nu „ne riscăm” să dăm banii pe ceva, fiindcă ne închipuim că nimic nu ne mai poate surprinde şi că nu mai avem nimic de învăţat. Suntem ultimii din Uniunea Europeană în mai toate domeniile, dar ne credem victimele unui complot: al Occidentului, al masonilor, al marilor corporaţii, al evreilor… îl atribuim oricui, oricât de ilogic ar fi, doar ca să nu fim nevoiţi să schimbăm noi ceva în comportament şi în modul de a gândi.
