Jurnal Milanez (1)
articol scris de radupopovici blog reteteleluiradu.ro
Am avut norocul să cresc într-un timp când nu exista internet şi aveam doar două posturi TV. Asta mi-a lăsat timp şi chef de citit, iar cititul m-a făcut să visez. Undeva, în minte, am avut notate câteva locuri şi opere de artă pe care mi-aş fi dorit să le văd înainte de a muri. Sunt foarte multe, căci port în mine o anume „lăcomie” de a vedea lucruri noi şi de a călători, dar pe unele le-am „bifat” deja, iar pentru altele încă mai am speranţe.
Milano era unul dintre locurile pe care îmi doream să le văd, în special datorită câtorva opere de artă; domul şi Cina cea de taină, despre care citisem atâtea lucruri, erau în fruntea listei mele. Ghinionul, sau poate norocul, a făcut să nu pot ieşi din ţară decât târziu, când devenisem deja adult. Ghinion, fiindcă aş fi putut vedea mai multe locuri; noroc, fiindcă, adult fiind, le-am putut înţelege astfel decât o face un adolescent sau o persoană foarte tânără.
Locurile prin care am călătorit se împart, pentru mine, în trei categorii: locuri unde nu mi-aş dori să trăiesc şi unde îmi ajunge o scurtă vizită, locuri unde mi-ar plăcea să trăiesc, dar nu sunt sigur că aş putea-o face, şi locuri despre care sunt sigur că mi s-ar potrivi de minune.
Milano intră în cea de-a treia categorie şi vă spun cu mâna pe inimă că mi-a plăcut foarte mult. O să vă prezint cele 3 zile petrecute acolo într-o serie de articole, primul dintre ele, cel de faţă, dorind să vă ofere o prezentare generală a oraşului, aşa cum l-am văzut eu în scurtul timp petrecut acolo.
Vă spun dinainte că acest prin articol din seria dedicată oraşului Milano nu atinge deloc subiectul culinar. Am simţit însă nevoia să punctez câteva lucruri, ca să încerc să vă introduc în atmosferă. Următoarele 4 articole vor fi dedicate exclusiv capitolului culinar, aşa că sper ca în final să nu fiţi dezamăgiţi.
Transportul
Am zburat cu WizzAir, fără probleme tehnice sau de orar, dar nu pot să spun că sunt încântat de ei. Cei de la Wizz au o atitudine oarecum antipatică şi nerespectuoasă, aşa că mă gândesc serios dacă nu cumva a fost ultima noastră călătorie cu această companie.
Am aterizat la Bergamo, de unde există multe autobuze care contra sumei de 5 euro te duc la Stazione Centrale din Milano. Drumul durează oricât între 40 şi 60 de minute, funcţie de trafic. De la Stazione Centrale am luat tramvaiul 9 cale de vreo 20 de staţii (acestea sunt extrem de scurte, dacă au 250-300 m fiecare) până chiar în faţa hotelului.
Tramvaiele milaneze sunt foarte noi, mult mai silenţioase ca cele văzute de mine prin Bucureşti, curate şi, lucru foarte important, circulă foarte des.
Costul unei călătorii este de 1,5 euro, iar biletele „merg” şi la metrou, şi acesta extrem de civilizat, cu multe linii şi multe-multe staţii, ajungând practic în orice punct de interes al oraşului.
Există nenumărate tipuri de „portofele” electronice cu călătorii, nu le ştiu bine, căci nu m-a interesat, dar găsiţi fără nicio îndoială ceva care să vi se potrivească.
Hotelul
Am locuit pe via Bligny, la un hotel de 4 stele, numit Liberty. Foarte cochet, bine decorat şi intim, surprindea prin eleganţă şi prin calitatea decoraţiunilor interioare. Mi-au plăcut foarte mult mobilierul, tablourile, decoraţiunile şi finisările, de la clanţele uşilor la veioze, de la pereţii capitonaţi până la covoare. Poate camerele ar fi avut nevoie de o mică renovare, dar impresia generală a fost foarte plăcută.
Personalul a fost extrem de amabil şi de respectuos şi, practic, în afară de Internet, nu ne-a lipsit nimic. Sigur, contra a 3 euro/oră am fi putut avea şi Internet, dar am preferat să ne izolăm câteva zile şi să stăm deoparte de lumea virtuală, ca să ne concentrăm asupra a ceea ce ne oferea acest splendid oraş.
Oraşul
Este, fără exagerare, superb. Aş spune că, în ce priveşte clădirile, intră în aceeaşi categorie cu Barcelona şi Paris, oraşe care mi-au plăcut în mod deosebit ca arhitectură. Clădirile sunt monumentale, unele dintre ele extrem de frumoase, cu curţi interioare pline de flori, construcţii solide şi elegante în acelaşi timp.
Oraşul este plin de verdeaţă şi de parcuri, deşi niciunul dintre ele nu se poate compara cu Cişmigiul ca frumuseţe. Parcul Sempione, de pildă, aflat lângă Porta Sempione si Castello Sforzesco, este foarte mare şi frumos, dar nu are fineţea Cişmigiului. Spre deosebire însă de acesta, fiind foarte mare, Sempione este un adevărat „plămân” al oraşului. Plăcut surprinzător pentru mine a fost lipsa conceptului stupid de la noi, de tip „nu călcaţi pe iarbă”. Acolo oamenii stau pe iarbă, la umbră sau la soare, după cum au chef, fac plajă, citesc, discută, iar copiii se joacă şi ei în iarbă. Cu toate acestea, iarba nu este tocită, ci verde, grasă şi la dispoziţia cetăţenilor plătitori de impozite.
Străzile sunt largi iar în centru sunt pietruite în diverse feluri, foarte atrăgător. Au, pe alocuri, borduri de granit mai largi decât însuşi trotuarul, semn că pe acolo încă nu a trecut niciun primar bucureştean care să le schimbe cu ciment de proastă calitate.
La Milano bicicliştii circulă pe trotuare. Sunt mulţi şi dai de ei peste tot. Nu există piste trasate, ca la Bucureşti. Pistele bucureştene, adică dungile acelea de vopsea, au costat, dacă nu mint unele articole citite de mine, cam 30.000 euro/km, dacă vă vine a crede. Presupun că se puteau face şi cu un preţ de cel puţin 10 ori mai mic, dar milanezii au considerat că ar fi o cheltuială inutilă; şi aşa şi este, dacă ai o populaţie educată.
Oamenii
Milanezii sunt conştienţi de rolul lor de cetăţeni ai uneia dintre capitalele modei. Sunt, aproape toţi, bine îmbrăcaţi, îngrijiţi şi curaţi. Am mai fost la Roma şi Napoli, am observat şi acolo oamenii de pe stradă, iar diferenţa este mult în favoarea milanezilor, cel puţin la acest capitol.
Vremea a fost superbă, însorită şi călduroasă; lucrul care m-a mirat a fost modul de a se raporta la climă al unora dintre localnici, care, deşi afară erau 35 °C, defilau îmbrăcaţi în canadiene, pulovere şi sacouri. În mod evident, unii erau forţaţi să se îmbrace astfel de serviciu (cei cu sacouri, de pildă), dar ceilalţi mi-au lăsat impresia că le era frig.
Nu pot să mă laud că vorbesc italiana, dar rup câteva cuvinte şi pot lega câteva fraze, cât să fiu în stare să cumpăr orice, să comand la restaurant sau să cer informaţii. Nu ştiu, deci, dacă faptul că mă străduiam a avut vreo importanţă, dar peste tot am dat de oameni amabili şi zâmbitori.
Şoferii m-au uimit cel mai mult: răbdători, politicoşi, serviabili. Nu am auzit niciodată un claxon sau vreo altercaţie prin parcări sau în trafic, aşa cum se întâmplă la noi. Oamenii sunt calmi, echilibraţi, respectuoşi şi înţelegători, iar acest lucru nu se datorează climei şi nici măcat mâncării, ci doar educaţiei de acasă şi din şcoală.
Atracţiile turistice
Spre deosebire de Roma, unde antichitatea este foarte prezentă şi coabitează cu Evul Mediu şi cu barocul, Milano oferă mai mult vestigii din perioadele romanică, Ev Mediu şi baroc.
Am încercat să ajungem la toate monumentele şi operele de artă socotite a fi importante, şi am fost răsplătiţi pentru eforturile şi timpul nostru.
Cina cea de taină, pe care o aşteptam cu o oarecare emoţie, m-a dezamăgit, din păcate. Starea în care este această operă de artă are şi ea importanţă, desigur, căci este extrem de afectată de trecerea anilor (Leonardo da Vinci a folosit o tehnică greşită, ceea ce a dus la degradarea picturii la numai câţiva ani de la terminarea ei) dar nici pictura în sine nu mi-a spus mare lucru. Nu am de ce să argumentez acest lucru, nu mă pricep la artă, iar blogul meu nu este unul artistic. Este vorba doar despre impresia pe această celebră operă de artă mi-a lăsat-o mie. Poate că şi timpul scurt, doar 15 minute, din motive de păstrare a unui mediu propice conservării operei, a contribuit la dezamăgirea mea.
După cât ne-am zbătut să facem rost de o rezervare, căci locurile în grupurile de vizitatori sunt ocupate cu multe zile în avans, după ce aşteptări aveam (nu ştiu de fapt de ce, căci văzusem pictura de sute de ori în reproduceri, acum îmi dau seama, foarte fidele), am fost frustrat.
Mi-a plăcut însă foarte mult Santa Maria delle Grazie, biserica ce adăposteşte Cina cea de taină. Am remarcat că cei mai mulţi turişti sunt prea absorbiţi de pictura lui Leonardo ca să o remarce, dar mie mi-a plăcut foarte mult. Nu o ignoraţi când ajungeţi acolo.
O altă dezamăgire a fost Scala, o clădire mai curând banală, care nu ieşea în evidenţă prin nimic. Putea, la fel de bine, să adăpostească poşta, vama, vreo bancă sau camera de comerţ. Să nu mă înţelegeţi greşit, este o clădire mare, relativ impozantă, dar care se pierde printre celelalte clădiri importante ale oraşului. Interiorul este însă superb, există nenumărate imagini pe Internet care atestă asta, dar nu am apucat să-l văd. Poate cu altă ocazie…
Castello Sforzesco este foarte interesant. Nu l-am vizitat în interior, oricum nu este disponibilă decât o foarte mică parte, dar merită o oră din timpul dvs.
Am mai vizitat alte câteva biserici şi catedrale, printre ele San Eustorgio, San Ambrogio şi Santa Maria presso San Satiro, extrem de vechi (unele din secolul al IV-lea) şi de frumoase, Despre parcul Sempiono am pomenit mai sus.
Un loc frumos sunt canalele Navigli, mărginite cu străduţe pitoreşti, pline de localuri cam scumpe, dar care dau o atmosferă plăcută locului.
Ca să închei într-o notă plăcută şi optimistă, Domul din Milano este cu adevărat superb, o minune arhitecturală, una dintre acele clădiri care îţi taie răsuflarea când îţi apar în faţă. Am publicat pe FB un album cu o parte din multele fotografii făcute de mine acolo, ca cei care încă nu au avut şansă să-l viziteze să-şi poată face o impresie.
Românii din Milano
Vă aşteptaţi, probabil, să vă povestesc despre ţigani cerşetori; ei bine, erau prezenţi la fiecare catedrală, biserică, monument sau orice alt loc turistic. Dar nu vreau să vă vorbesc despre ei, căci sincer să fiu, îmi este greaţă: sunt murdari, zgomotoşi, îţi este silă şi să-i priveşti şi sunt o adevărată ruşine, un şancru oribil. Avem noi oile noastre negre, româneşti get-beget, fără să mai fie nevoie şi de ajutorul lor. Deplorabil.
Am întâlnit însă şi români admirabili, care lucrau din greu, care locuiau la Milano de ani de zile, care se integraseră foarte bine şi care şi-au căpătat respectul localnicilor. Se pare că în oraş există o comunitate de români destul de numeroasă, dar nu am vut timp să aprofundez problema. Eu am întâlnit doar ospătari şi cameriste, vânzători şi bucătari, dar sunt convins că există acolo şi medici, arhitecţi, muzicieni şi ingineri.
Turiştii
Extrem de mulţi asiatici, şi din cei cu ochi oblici – în marea lor majoritate turişti, în special chinezi şi japonezi – dar şi din cei oacheşi la piele – foarte mulţi indieni şi pakistanezi, veniţi la lucru.
Ruşii formau, probabil, nucleul cel mai numeros de turişti. Mi se pare normal, sunt foarte mulţi, au un potenţial economic imens şi încep să-şi permită să viziteze lumea. Spre deosebire de alte ocazii, nu am mai văzut ruşi îmbătându-se mangă prin parcuri sau restaurante, ci în special cupluri cu copii mici, discrete şi civilizate.
Americanii erau şi ei foarte prezenţi. Din câte mi-am putut da seama, Europa îi fascinează: îl consideră un loc rafinat şi uşor decadent, unde igiena nu este tocmai la înălţime, dar atrăgător într-un fel ciudat şi irezistibil.
Preţuri
Milano este, fără îndoială, un oraş scump. Ca să compar cu alte oraşe pe care le-am vizitat, Milano este parcă ceva mai scump ca Roma sau Viena, cam cu 30-40% mai scump ca Napoli şi Lisabona, la fel de scump ca Paris, Bruxelles, Berlin sau Barcelona.
Obiectele materiale şi serviciile sunt de bună sau foarte bună calitate şi se vede că municipalitatea funcţionează şi spre binele oraşului, nu doar ca o maşină destinată îmbogăţirii clientelei politice, ca în alte locuri pe care le cunoaştem bine.
Milano culinar
Acest subiect va fi tratat în amănunt în următoarele articole, aşa că nu voi insista acum asupra sa. Vă voi povesti în zilele următoare despre pieţe şi magazine şi despre restaurante de tot felul, ca să vă puteţi face o idee despre câteva dintre locurile care pot interesa un pasionat de gastronomie.
Concluzie
La sfârşitul acestei extrem de scurte şi de subiective prezentări, atât cât am putut remarca în doar trei zile extrem de pline, în care am încercat să îmbinăm interesul pentru atracţiile turistice şi cele culinare ale oraşului, concluzia este că Milano m-a fermecat.
Turistic vorbind, toate punctele importante pot fi „acoperite” în doar 3-4 zile. Culinar însă, oraşul are enorm de multe de oferit şi mi-ar fi plăcut să stau acolo cel puţin 2-3 luni. Regret că nu am putut face asta, dar cumva mă bucur, căci cred că m-aş fi întors de acolo cu vreo 10 kg în plus, şi zău că nu am nevoie de ele.
(va urma)
