Japonia Culinara (ii)
articol scris de A to Z - food and tr blog a-bis-z.blogspot.com
Bucătăria internaţională este foarte bine reprezentată în Japonia, mai ales cea franceză. Multe din restaurantele franţuzeşti din Japonia sunt conduse de japonezi, care s-au specializat în Franţa.
Japonezii sunt maeştri în ce priveşte arta culinară. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Până şi cea mai banală mâncare este făcută să arate şi să guste perfect. Ei sunt cei care au descoperit că pe lângă dulce, acru, sărat şi amar mai există un al 5-lea gust: umami, care s-ar traduce prin “savuros” sau “delicios”, ceva după care îţi lasă gura apă. În mare, umami sunt glutamate, care nu se găsesc doar sub formă de aditivi, ci şi în majoritatea produselor pe care le consumăm de zi cu zi: peşte, carne, legume, brânzeturi.
Când am fost în Japonia perioada florilor de cireş era în toi. Parcă toată lumea era afară, pe străzi, în parcuri, bucurându-se de primăvară şi de flori. În parcul Ueno din Tokio era aglomeraţie mare. Peste tot erau pături întinse pe care care angajaţii diferitelor firme petreceau sub cireşi, turiştii fotografiau florile, iar vânzătorii de la tonete îşi expuneau mărfurile, mâncările şi băuturile ca să atragă cât mai mulţi cumpărători.
La una dintre tonete se vindea Kebab. Mi s-a părut foarte curios să văd Kebab în Japonia şi mai ales că vânzătorul era turc. Auzindu-ne vorbind nemţeşte ne-a acostat şi am stat de vorbă câteva minute bune. S-a bucurat enorm că putea schimba câteva cuvinte în germană.
Cine trece prin Yokohama trebuie neapărat să facă o vizită prin China Town – unul dintre cele mai mari cartiere chinezeşti din lume, şi cel mai mare din Asia. Cea mai mare atracţie a acestui cartier este arta culinară, aici concentrându-se în jur 200 de restaurante. Într-unul din ele am luat prânzul, ceva ce părea pe gustul nostru. Ouăle fermentate le-am lăsat deoparte.
Într-una din zile am plecat spre Aso, un vulcan activ aflat pe insula Kyushu. Pe drum n-am putut să trecem cu vederea un panou destul de haios, care anunţa un restaurant german. Ne-am hotărât să ne oprim acolo la întoarcere.
Chiar la intrarea în restaurant trona o tejghea plină cu mezeluri, care de care mai apetisante. Pe pereţi erau atârnate câteva din diplomele proprietarului, care se specializase în Bavaria. Fusese de mai multe ori onorat pentru specialitatăţile create de el însuşi.
Am comandat un platou cu mezelurile casei, cartofi pai – creaţie proprie, chifle şi bere nemţească Andechs. Mezelurile nu aveau gustul cu care eram obişnuiti, ci aveau influenţe japoneze. Au fost însă deosebit de gustoase.
Unul dintre chelneri a remarcat că vorbeam germană şi l-a anunţat pe şeful său, care a venit şi a stat de vorbă cu noi. Era un om extrem de amabil, în vârstă de vreo 60 de ani, a fost foarte încântat să îşi depene amintirile şi să-şi reîmprospăteze cunoştinţele de germană.
Japonezii au prins şi ei gustul fast food-ului. Se găseşte McDonald aproape la fiecare colţ. Specialitatea locală era hot-dog, care însă se servea doar până la ora 10 dimineaţa. Nu am înţeles de ce. Dar cum McDonald e oricum prea “greu” pentru micul dejun, am preferat să luăm micul dejun la Starbucks, unde aveau nişte sandwich-uri ceva mai sănătoase şi ne umpleam cana termos cu cafea, iar din când în când ne delectam cu o prăjitură.
Când nu găseam o mâncare pe placul meu comandam prăjituri, iar oferta e imensă: prăjituri japoneze, internaţionale, cu şi fără cremă, cu şi fără fructe. Într-o vitrină erau aşezate ca un curcubeu, de la alb la mov. Am avut mare noroc ca am mers foarte mult pe jos şi astfel caloriile nu s-au resimţit.
- Vezi aici Japonia culinara (I)
