Cum A Fost Domesticit Aluatul…
articol scris de Povestelnicul blog povestigustoase.com
Uite ca am facut-o si pe asta. Da, anume domesticit, pentru ca aluat de mână povestelnicească acest blog încă n-a văzut. Tare bine mai zicea proverbul: ochii sperie – mainile bucura. Sincer sa fiu, aveam o fobie inexplicabila fata de aluat, mai bine zis, frica, in fata incertitudinii de reusita. Probabil pentru ca stiam de la mama si de la bunica ca aluatul este foarte capricios. Pana la urma, veti vedea, daca pui suflet in ceea ce faci, atunci iese bine. Deci, am avut motivatie buna. Asa s-a intamplat ca baietii de la Casa Rinaldi m-au insiprat sa fac o pizza, iar ei au cu ce. Am decis sa fie “Quattro stagioni” cum se zice pe la ei, sau “Four seasons”. “Patru anotimpuri” se bucura de o popularitate mare printre toate surorile ei de pizza, este foarte bogata in materie cromatica si combina patru gusturi, asa ca alegerea a fost una mai mult decat reusita. Deci, sa purcedem. Din cantitatile pe care le gasiti mai jos vor iesi doua pizza dolofane.
Pentru “cadranul anului” – blatul pe care se vor asterne anotimpurile, aveţi nevoie de:
500g faina
300 ml apa calduta
1 lingura mare de ulei masline
1 lingurita de sare
5g drojdii de bere (merge si cea obisnuita, de paine)
Pentru cele patru anotimpuri am folosit urmatoarele ingrediente:
250g de anghinare ca la Roma (in ulei)
30g ciuperci uscate de padure (funghi porcini)
100g masline si olive mediteraneene
100g prosciutto crudo (sunca cruda)
300g mozzarella
Un element important este sosul de rosii. Putea fi gata conservat, m-am gandit sa fie proaspat:
4 rosii proapete
1 lingura pasta de tomate
1 lingurita de zahar
1 lingurita de sare
Calatoria spre imparatia necunoscuta a plăcintei italiene incepe cu aluatul.
Intr-un bol mic se topeste drojdia cu 50 ml apa calda, pana se obtine o solutie omogena. Cu drojdia fiti atenti, nu puneti prea multa. Cu cat e mai putina, cu atat va iesi ma subtire blatul. La prima gatire va faceti concluziile pentru a doua oara;)
Intr-un bol suficient de mare se pune faina, deasupra sarea.
Apoi, putin cate putin, se toarna apa (toata cat a ramas, dar nu toata odata)
si se amesteca incontinuu (este mai comod cu o singura mana – cu cealalta stapaniti bolul si ca s-o aveti curata pentru orice eventualitate). Trebuie sa observati cum in bol se formeaza o masa densa, nici prea uscata, nici prea lichida. Normalizati consistenta adaugand suplimentar apei sau faina si nu uitati ca mai aveti o rezerva de lichid in drojdiile dizolvate. De la prima picatura de apa, pana aici, aveti de amestecat cam zece minute.
Apoi am turnat drojdiile, si iar am plamadit.
Povestelnicului i s-a parut mai comod, framantarea de mai departe, s-o faca in ambele maini, pana la omogenizare.
Apoi se toarna uleiul de masline si, aveti dreptate, se framanta iar.
In acest moment ochii stralucesc si inima bate: din masa obtinuta Povestelnicul a format o coca moale si nelipisoasa, de forma unei mingi, tragand marginile laterale de desubt, astfel ca partea de deasupra sa ramana neteda. Coca formata se pune in bol, se acopera cu un prosop curat si se lasa sa dospeasca 1,5-2 ore, la temperatura camerei.
Voi sa nu uitati de ea. Aluatul creste.
Asa ca, o data la jumatate de ora, ticsisti panica inapoi. Se recomanda, chiar, s-o scoateti din bol si s-o framantati bine.
Peste doua ore.
Bucata asta a mers la doua turte.
Inainte de a face blaturile, am lasat cocile sa se odihneasca inca jumatate de ceas. Aluatul odihnit e mai “cuminte” la intins. Intre timp m-am ocupat de celelalte ingrediente.
Ciupercile uscate trebuie puse la inmuiat in putina apa calduta.
Dupa aceea am preparat sosul de rosii. Acestea trebuie intai decojite (am povestit candva o metoda buna), apoi tocate si prajite cu o lingura de paste de tomate, vreo 5 minute, la foc mediu. Dupa asta se adauga sarea si zaharul, si se mai prajeste, amestecand continutul in tigaie, inca 4 minute.
Nu ne-a mai ramas decat sa chemam anotimpurile.
Anghinarele, care se fac vara, le-am taiat in opt felii fiecare.
Ciupercile de toamna, bine inmuiate, le-am scurs de apa.
Iarna jambonul italienesc e tocmai bun de scos din cui. Feliile de prosciutto, le-am rupt in bucati nu prea mari.
Of, tare-i bun.
Şi olivele, le-am tocat.
Cand le avem pe toate gata, pe o suprafata curata de lemn (traditional, pe masa), asternem putina pulbere de faina si intindem blatul pentru pizza. Nu uitati sa patati de faina si sucitorul (sau şitoriul, cum ii zicea bunica).
Dupa, troienim si tava de copt.
Pe ea se aseaza blatul. Cu degetele ambelor maini se face buza care va tine toate ingredientele gramada,
se unge uniform sosul de rosii,
si cea mai importanta parte – ingredientele.
Le puneti separat, cum a facut Povestelnicul sau le amestecati intre ele. Ramane la discretia poftelor voastre.
Si dupa asta imprastiati mozzarella data prin razatoare.
Incingeti cuptorul la 200 °C si lasati pizza in grija lui pentru 12-15 minute.
Cam asta trebuie sa iasa.
A propo, despre mozzarella: ca sa nu se topeasca prea tare, cred ca trebuia adaugata peste aproximativ 5 minute dupa ce am pus pizza. Oricum, n-a iesit rau, sa ma credeti pe cuvant.
Se mai recomanda sa va umeziti glandele salivare cu te miri ce acolo. Sa cresteti mari si curaj la plamadit aluat!
P.S.
Sa fie sanatosi baietii de la Casa Rinaldi, fac o treaba buna si au niste produse magnifice. Nu uit nici de pretiosul ajutor pe care l-am avut alaturi, care apasa din cand in cand butonul in timp ce Povestelnicul intindea “placinta”.
