Copii Mici, Sentimente Mari
articol scris de Le Blog Piquant blog leblogpiquant.blogspot.com
Daca iti place reteta prezentata da un like pe butonul din stanga
Paranteza: Stiu ca basically, asta era un blog de cooking. O sa ramana in mare parte de cooking dar de cand cu mogaldeta mititica care-a aparut in viata noastra, observ, invat si am tot mai multe de spus si la capitolul mamiceala. So please bear with me, voi astia care nu aveti copii si sunteti doar in cautare de yummy food, cat ceilalti, cei fellow-parents - sper sa vi se para interesant ce va povestesc.
"Hai ca nu te-ai lovit rau, nu mai plange, gata a trecut!"
"Eeee, de ce plangi? Baietii mari ca tine nu plang"
"Vaaaaai, da' ce urat esti cand plangi"
"Eeeee, dar e numai vina ta! Ce plangi acum?"
"Hai nu mai plange! Ia uite aici ce jucarie frumoasa"
"Hai nu mai plange, ia uite aici {insert funny face, menita sa transforme lacrima in ras}"
"Hai gata acum! Sau vrei sa-ti dau eu un motiv adevarat de plans?"
Toate astea (si multe altele) le aud de la oameni apropiati, care stiu ca au cele mai bune intentii si il iubesc pe F. dar si de la straini pe strada, in magazin, whereever, care au de-a face cu lacrimile copilului propriu.
Inca nu am intalnit un alt adult care sa nu incerce sa opreasca sentimentele negative ale unui copil mic. E ca si cum le e frica de ele. Porbabil chiar le e!
Dar tot stau si ma gandesc "de ce?" Noi adultii nu experimentam in cursul unei zile si frustrare, tristete, durere? Toate sentimente normale, care vin si le exteriorizam cumva si apoi trec.
Daca eu as da cu capul de o usa si Alex mi-ar zice "pai si ce te plangi, e doar vina ta!" sau "vai ce urata esti cand plangi!" sau "ia uite ce emisiune interesanta" as fi infinit mai nervoasa si suparata. M-as simti ignorata, m-as gandi ca nu ii pasa ce mi se intampla, ca nu ii pasa ce simt. Ca nu ma intelege. Daca mi-ar zice "hai ca a trecut, esti bine" m-as intreba de unde **** stii tu? Cum poti sa stii, Eu m-am lovit, eu simt si eu stiu! M-as simti indepartata si singura.
E ca si cum oamenii mari nu recunosc dreptul copiilor de a-si exterioriza emotiile negative. Noi, astia marii, avem dreptul asta - desigur - dar ei, cei mici, au datoria sa rada - sau macar sa nu planga - tot timpul. Orice lacrima trebuie transformata in zambet asap!
Eu cred ca copiilor nostri le-ar face mult mai bine daca le-am recunoaste dreptul de a fi uneori tristi, frustrati, suparati. Daca am fi langa ei in momentele astea, fara sa incercam sa ii facem sa simta altceva, sau sa nu mai simta. Daca nu am invalida ce simt ci i-am tine de mana si le-am reflecta emotiile, plini de empatie
"Da, am vazu ce s-a intamplat, cred ca te doare! Sunt aici pentru tine!"
"Esti suparat ca plecam din parc, cred! Si eu as vrea sa mai stam, dar acum e timpul sa mergem acasa"
"Esti trist ca a plecat tata! O sa se intoarca peste cateva ore si pana atunci, sunt eu cu tine."
... si daca apoi i-am lasa sa fie purtati de valul emotiei pana la sfarsit. Pana se opresc lacrimile singure. Pana si-au dat povara jos din suflet. Pana zambesc din nou, singuri, pentru ca asa vor!
Pentru ca tantrumurile, pana la urma, sunt felul in care copiii elibereaza emotii care se strang sub suprafata si fierb acolo bolborosit. Si apoi deodata, dau in clocot si se revarsa afara. Cu cat le invalidam sentimentele negative mai mult in decursul unei zile, cu cat le distragem atentia si le zicem ca "copiii mari nu plang" si ca "gata a trecut esti bine!" cu atat se strang mai abitir si cu atat vor gasi un motiv (uneori extrem de random si neasteptat - gen, de ce imi dai laptele in cana rosie si nu in cea albastra? De ce e marul taiat in cubulete si nu in felii?) ca sa explodeze si sa arunce afara toate emotiile care ii macina.
Pentru copiii mici stiu instinctiv ceva ce noi se pare ca am uitat: ca sentimentele negative trebuie traite si exteriorizate si consumate ca sa scapi de ele si sa mergi mai departe. Ei vor gasi o cale sa faca lucrul asta extrem de necesar. Daca i-am ajuta in sensul asta, ziua noastra de parinti - foarte probabil - ar fi mult mai usoara. Si relatia noastra cu copilul, infinit mai bogata.
Pana la urma, nu sentimentele nu ar trebui niciodata controlate, ci doar felul in care le exteriorizam! Daca copilul e atat de furios incat devine agresiv, asta e intr-adevar un comportament care trebuie controlat. Poti sa ii tii mana sau sa il imobilizezi cumva -cu blandete- astfel incat sa nu poata lovi si sa zici "Stiu ca esti suparat, dar nu te las sa lovesti/musti/whatever. Sunt aici, langa tine, stiu ca iti e greu!" and be there!
Cred sincer ca daca toti am fi fost crescuti asa, am fi oameni mult mai fericiti! Hai sa le facem copiilor nostri cadoul asta! Cadoul de a fi liberi sa simta ce vor sa simta :)
(sursa)
"Hai ca nu te-ai lovit rau, nu mai plange, gata a trecut!"
"Eeee, de ce plangi? Baietii mari ca tine nu plang"
"Vaaaaai, da' ce urat esti cand plangi"
"Eeeee, dar e numai vina ta! Ce plangi acum?"
"Hai nu mai plange! Ia uite aici ce jucarie frumoasa"
"Hai nu mai plange, ia uite aici {insert funny face, menita sa transforme lacrima in ras}"
"Hai gata acum! Sau vrei sa-ti dau eu un motiv adevarat de plans?"
Toate astea (si multe altele) le aud de la oameni apropiati, care stiu ca au cele mai bune intentii si il iubesc pe F. dar si de la straini pe strada, in magazin, whereever, care au de-a face cu lacrimile copilului propriu.
Inca nu am intalnit un alt adult care sa nu incerce sa opreasca sentimentele negative ale unui copil mic. E ca si cum le e frica de ele. Porbabil chiar le e!
Dar tot stau si ma gandesc "de ce?" Noi adultii nu experimentam in cursul unei zile si frustrare, tristete, durere? Toate sentimente normale, care vin si le exteriorizam cumva si apoi trec.
Daca eu as da cu capul de o usa si Alex mi-ar zice "pai si ce te plangi, e doar vina ta!" sau "vai ce urata esti cand plangi!" sau "ia uite ce emisiune interesanta" as fi infinit mai nervoasa si suparata. M-as simti ignorata, m-as gandi ca nu ii pasa ce mi se intampla, ca nu ii pasa ce simt. Ca nu ma intelege. Daca mi-ar zice "hai ca a trecut, esti bine" m-as intreba de unde **** stii tu? Cum poti sa stii, Eu m-am lovit, eu simt si eu stiu! M-as simti indepartata si singura.
E ca si cum oamenii mari nu recunosc dreptul copiilor de a-si exterioriza emotiile negative. Noi, astia marii, avem dreptul asta - desigur - dar ei, cei mici, au datoria sa rada - sau macar sa nu planga - tot timpul. Orice lacrima trebuie transformata in zambet asap!
Eu cred ca copiilor nostri le-ar face mult mai bine daca le-am recunoaste dreptul de a fi uneori tristi, frustrati, suparati. Daca am fi langa ei in momentele astea, fara sa incercam sa ii facem sa simta altceva, sau sa nu mai simta. Daca nu am invalida ce simt ci i-am tine de mana si le-am reflecta emotiile, plini de empatie
"Da, am vazu ce s-a intamplat, cred ca te doare! Sunt aici pentru tine!"
"Esti suparat ca plecam din parc, cred! Si eu as vrea sa mai stam, dar acum e timpul sa mergem acasa"
"Esti trist ca a plecat tata! O sa se intoarca peste cateva ore si pana atunci, sunt eu cu tine."
... si daca apoi i-am lasa sa fie purtati de valul emotiei pana la sfarsit. Pana se opresc lacrimile singure. Pana si-au dat povara jos din suflet. Pana zambesc din nou, singuri, pentru ca asa vor!
Pentru ca tantrumurile, pana la urma, sunt felul in care copiii elibereaza emotii care se strang sub suprafata si fierb acolo bolborosit. Si apoi deodata, dau in clocot si se revarsa afara. Cu cat le invalidam sentimentele negative mai mult in decursul unei zile, cu cat le distragem atentia si le zicem ca "copiii mari nu plang" si ca "gata a trecut esti bine!" cu atat se strang mai abitir si cu atat vor gasi un motiv (uneori extrem de random si neasteptat - gen, de ce imi dai laptele in cana rosie si nu in cea albastra? De ce e marul taiat in cubulete si nu in felii?) ca sa explodeze si sa arunce afara toate emotiile care ii macina.
Pentru copiii mici stiu instinctiv ceva ce noi se pare ca am uitat: ca sentimentele negative trebuie traite si exteriorizate si consumate ca sa scapi de ele si sa mergi mai departe. Ei vor gasi o cale sa faca lucrul asta extrem de necesar. Daca i-am ajuta in sensul asta, ziua noastra de parinti - foarte probabil - ar fi mult mai usoara. Si relatia noastra cu copilul, infinit mai bogata.
Pana la urma, nu sentimentele nu ar trebui niciodata controlate, ci doar felul in care le exteriorizam! Daca copilul e atat de furios incat devine agresiv, asta e intr-adevar un comportament care trebuie controlat. Poti sa ii tii mana sau sa il imobilizezi cumva -cu blandete- astfel incat sa nu poata lovi si sa zici "Stiu ca esti suparat, dar nu te las sa lovesti/musti/whatever. Sunt aici, langa tine, stiu ca iti e greu!" and be there!
Cred sincer ca daca toti am fi fost crescuti asa, am fi oameni mult mai fericiti! Hai sa le facem copiilor nostri cadoul asta! Cadoul de a fi liberi sa simta ce vor sa simta :)
