- Prepararea Rachiului De Casă.
articol scris de Vasile blog arta-culinara-romaneasca.blogspot.com
Prepararea rachiului prin distilare, este cunoscută de circa 7-800 de ani. Prima atestare documentară pe teritoriul României este din anul 1570 privitor la fabricarea de ţuică în localitatea Turţ (SM).
Distilarea se face cu ajutorul alambicului, denumire ce provine din limba arabă - Al-imbiq - adică distilator.
Alambicul este mult mai cunoscut sub denumirea de cazan de rachiu sau ţuică.
Trebuie să precizez că denumirea de ţuică se dă numai distilatului din prune sau corcoduşe (zarzăre). Toate celelalte distilate se numesc rachiuri: de pere, mere, cireşe, piersici etc.
Rachiul se poate face din fiecare fruct în parte caz în care se păstreaza aroma fructului respectiv, sau amestecuri de fructe, pregnant fiind gustul fructului în cantitate mai mare.
Pentru persoanele care nu locuiesc la bloc, este mai avantajos să producă singuri, acasă, cantitatea de rachiuri pentru consumul propriu. Mai curat, mai gustos şi nu în ultimul rînd cu mult mai ieftin.
Pentru distilare se folosesc cazane fabricate din cupru sau inox. Se găsesc de vînzare la ţiganii meşteşugari la preţuri cuprinse între 800 şi 1.500 lei.
Rachiu se mai poate face din tescovină, respectiv din rămăşitele de la tescuirea strugurilor sau din drojdia rămasă după tragerea vinului.
Pentru pregătirea borhotului (compostului) avem nevoie de recipiente care le putem manevra uşor. Sunt foarte bune butoaiele de plastic de 60 litri.
Înainte de a le pune în butoi, fructele se zdrobesc cu ajutorul unui zdrobitor sau trecute prin maşina de tocat.
Unele surse recomandă scoaterea sîmburilor de la fructele sîmburoase: prune, corcoduşe etc.
Dacă nu putem zdrobi fructele, atunci le tăiem bucăţi şi le opărim, apoi le punem în butoi, inclusiv apa în care le-am opărit.
Dacă butoiul este închis ermetic, după fermentare se poate distila oricînd, fără să se piardă din alcool.
După dorinţă, spargeţi o mînă de sîmburi de caise sau piersici şi fără coji le puneţi în butoi o dată cu fructele. Dupa distilare veţi obţine un gust deosebit, uşor amărui.
Puneţi în cazan borhotul, nu mai mult de 2/3 din capacitate. Dacă utilizaţi pentru fermentare butoi de plastic de 60l, atunci borhotul ajunge pentru 2 cazane. Închideţi cu capacul, montaţi serpentina şi umpleţi răcitorul cu apă rece.
Preparaţi din făină şi apă o pastă fluidă cu care veţi izola complect spaţiul din jurul capacului şi al serpentinei, pentru a nu permite aburului să iasă pe acolo, pierzînd astfel din cantitatea de rachiu.
Dacă răcitorul nu este cu apă circulantă, atunci cînd vedeţi că începe să iasă abur din răcitor, scoateţi din apa caldă şi înlocuiţi cu apă rece.
Primele 15' focul de sub cazan poate fi mai tare, dar apoi se micşorează flacăra, astfel ca borhotul să fiarbă încet (la foc mic), pentru a nu se tulbura distilatul. Pe ţeava răcitorului trebuie să curgă un firicel de maxim 3mm diametru.
Distilarea se opreşte în momentul în care coada are o tărie sub 15% alcool.
Fruntea şi coada se colectează separat şi se adaugă la urmatoarea tranşă de borhot pentru distilare.
Astfel am obţinut o băutură nu prea tare (30-35% alcool) şi cu un gust ambiguu. Pentru ridicarea tăriei alcoolice şi stabilizarea gustului, ce am obţinut la prima distilare, se pune din nou la distilat. Înainte de a începe a doua distilare, spălăm cazanul şi serpentina.
Maturarea: Rachiul obţinut se pune la învechit, minim 6 luni. În această perioada se aşează gustul de fructe şi tăria alcoolica se măreşte. Sigur, că se pot învechi pînă la 5-6 ani sau chiar mai mult... după cîtă voinţă avem...
Învechirea se face în butoaie de stejar, dud, cireş, cu care ocazie ţuica se închide la culoare, galben-maroniu pentru stejar, galben închis dud şi cea mai frumoasă culoare un galben-verzui pentru butoiul din lemn de cireş;
Învechirea se poate face şi în damigene din sticlă.
